Theologica
Colindele Îl aduc pe Hristos în casele şi sufletele noastre

Colindele Îl aduc pe Hristos în casele şi sufletele noastre

Liviu Petcu, 23 Decembrie 2009

S-a spus despre colinde că sunt vechi precum sufletul şi graiul românesc, fiind tot atât de preţioase ca şi celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca şi primele scrieri patristice de pe pământul nostru strămoşesc, ca şi primele biserici şi mănăstiri descoperite în multe ţinuturi de la noi, ca şi primele cruci aşezate la paraclisele închinate martirilor.

Tradiţiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor. Vechile petreceri păgâne de la începutul lui ianuarie, aşa-numitele calendae s-au preschimbat cu timpul în sărbători creştine. Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii, strămoşii noştri, urau noroc şi fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januarie, copiii romanilor umblau din casă în casă şi cântau imnuri. Datina latină a trecut mai apoi nu numai la români, ci şi la celelalte naţii romanice, precum şi la slavi. Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreştinate, în sensul că au împrumutat personaje şi teme din creştinismul popular. În primele secole creştine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, alaiuri cu măşti şi spectacole augurale, la care poporul participa. Profitând de faptul că poporul îşi sărbătorea zeii, creştinii şi-au făcut şi ei un mod de sărbătoare - a Naşterii Mântuitorului, cu caracter creştin. Colindele nu s-au amestecat niciodată cu aceste sărbători păgâne, creştinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi presupus că au luat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deşi şi aici avem ca model venirea magilor ghidaţi de steaua luminoasă, apoi a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor şi a se da daruri colindătorilor. Chiar şi Mircea Eliade admite: Urările (oratio) şi ospăţul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice (ale colindelor); ele sunt solidare cu vechile festivităţi legate de Anul Nou. Dar acestea sunt totuşi aspecte de datină auxiliară co-lindatului. Motivaţia principală rămâne Naşterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă, fiindcă nu găsim nicăieri în colindele noastre religioase pomenit vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei sărbătoriţi în ianuarie, ca să putem crede că la origine co-lindele au fost cântece păgâne.

În secolul al IV-lea (d.Hr.) are loc fixarea datei Crăciunului la 25 decembrie. Deci continuarea propriu-zisă a calendelor o găsim în obiceiurile de Anul Nou, în timp ce colindele creştine şi-au avut începutul şi evoluţia lor de-a lungul secolelor şi mileniilor, legate de Naşterea Domnului. Doar numele lor mai aminteşte de vremea calendelor.

Colindele au izvorât din Sfânta Scriptură şi din sufletele românilor

Colindele sunt cântece de bun-venit adresate lui Hristos, cântece de leagăn adresate Pruncului Iisus, fiind de o rară bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Îndătinate atât de frumos în viaţa poporului nostru, aceste imnuri îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi în izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale credinţei şi vieţii poporului nostru care a tălmăcit cu atâta măiestrie şi limpezime adevărurile ortodoxe. Cele religioase au fost create de preoţii şi cântăreţii bisericeşti, de dascăli şi dieci. Se prea poate ca, la început, colindele să se fi cântat în biserică, pentru a primi aprobare şi binecuvântare, ca nu cumva se strecoare idei eretice în conţinutul lor. Există o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paşti şi cântarea religioasă. Cântarea religioasă a influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Specialiştii în domeniu afirmă că nici un popor din lume nu posedă o colecţie atât de frumoasă şi variată precum poporul român.

Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană şi nu sunt altceva decât prelungirile fireşti ale cântărilor de la strană. Poporul nostru, împodobit cu o vieţuire virtuoasă şi sfântă, a preluat din cult ideile şi le-a îmbogăţit cu trăirea lui religioasă, cu căldura şi grija lui, bogăţia de diminutive din colinde arătând dragostea neostoită a poporului pentru Hristos Domnul.

Atunci când Transilvania şi alte provincii româneşti se aflau sub stăpâniri străine, strămoşii noştri păstrau adevărul de credinţă şi prin colindele de la sărbători, cântate în dulcea limbă românească, în bisericuţele lor de lemn sau de zid şi la vetrele lor calde. Respectul nostru trebuie să fie e-vident pentru că în ele strămoşii noştri au aflat mângâiere şi alinare în suferinţele lor. Le respectăm şi le dăm viaţă pentru că ele prezintă unitatea de cultură a poporului nostru, unitatea de credinţă atât de preţioasă vieţii, societăţii şi familiei poporului român.

Cine vesteşte Naşterea Domnului?

În general, copiii şi preoţii colindă. Copiii simbolizează pe îngerii care nu doar au fost prezenţi la Naşterea Domnului, ci au şi vestit-o, iar preoţii, pe păstorii care se aflau în preajma ieslei de la Betleem şi s-au închinat Domnului la naşterea Lui. Preoţii merg cu icoana Naşterii Domnului prin casele enoriaşilor în ajunul sărbătorii, vestind Naşterea Pruncului Mântuitor şi aducându-L în casele şi în inimile lor. Colindătorii devin hristofori şi teofori, întrucât ei Îl vestesc pe Hristos Care este Dumnezeu, altfel spus, ei sunt purtători de Dumnezeu. Ei sunt aceia care-L poartă pe Domnul ca să-L ducă pe la casele creştinilor, care la rândul lor trebuie să se pregătească pentru primirea Marelui Oaspete. În ajunul Crăciunului, tot satul şi fiecare casă în parte intră parcă într-un fel de forfotă, de mişcare: se aprind făcliile, luminile, se fac ultimele pregătiri, se întinde masa, se deschid porţile, pentru ca Domnul să fie bine venit şi bine primit.

Colindele duc, asemenea îngerilor şi păstorilor, vestea Evangheliei din casă-n casă. E interesant cum poporul nostru şi-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu şi şi-a însuşit o filiaţie în raport cu Maica Domnului.

Colindatul are şi aspect de pelerinaj, căci întruchipează pelerinajul Sfintei Fecioare Maria, apoi pelerinajul magilor şi al Mântuitorului, a Cărui viaţă pământească este un pelerinaj continuu. Colindătorii sunt şi mari misionari ai Bisericii, căci prin colinde ei nu fac decât să istorisească cele întâmplate la Betleem, iar cei ce îi ascultă învaţă despre Naşterea Domnului. Astfel, colindul era o Biblie deschisă, atunci când preoţii şi oamenii nu ştiau carte.

Colindătorii transformă întreg satul în biserică

Cuprinsul lor este unul adânc teologic, redând cu claritate adevărul de credinţă al Evangheliei, în cuvinte simple, însă nu în înţelesuri simpliste, colindele fiind de o frumuseţe literară inegalabilă şi de un deosebit har poetic. Din conţinutul lor transpar bunătatea şi simţirea curată a credincioşilor Bisericii noastre. Ascultându-le, ne minunăm de bogăţia sufletească, forţa creatoare şi tăria de cuget cu care poporul nostru, autorul colindelor, a înţeles Evanghelia şi L-a primit cu dragoste, recunoştinţă şi duioşie pe Pruncul Mântuitor.

Prin colinde ni se transmite mesajul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Adevărul dogmatic cu privire la Naşterea Domnului şi la Maica Sa este bine precizat şi cu multă claritate şi limpezime în colinde. În Sfânta Scriptură, pasajele evanghelice prezintă pe scurt istorisirea Naşterii Domnului, apoi drumul la Betleem şi călătoria în Egipt, dar poporul român a înţeles că drumul este foarte lung şi destul de anevoios pentru o femeie care e gata să nască şi de aceea în colinde a brodat o mulţime de întâmplări şi fapte minunate. Colindele sunt colorate literar cu descrierea împrejurărilor şi a Ţinutului Sfânt, Betleemul, apoi spun despre venirea şi închinarea păstorilor, a ma-gilor, apoi auzim despre imnurile îngereşti, mânia şi faptele înspăimântătoare lui Irod cu omorârea pruncilor, fuga în Egipt etc. În ele se arată grija neobosită a credincioşilor pentru Pruncul Sfânt, Căruia Îi vorbesc blând, Îi caută un sălaş călduros pentru naştere, precum şi îmbrăcăminte împărătească.

În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun spre Crăciun, pentru că vin colindătorii care transformă întreg satul în biserică, repertoriul colindelor cuprinzând comuniunea directă cu Cerul.

„Astăzi S-a născut Cel fărâ de-nceput...“

Într-un fel, e adevărat că Mântuitorul S-a născut acum 2000 şi ceva de ani; istoriceşte este adevărat, atunci a intrat El în istorie, dar El Se naşte continuu, Se naşte pururea, aşa cum glăsuieşte un minunat colind:

„Mare-i seara de-astă seară,

Dar nu-i seara de-astă seară

Ci e seara lui Crăciun, lui Crăciun celui bătrân,

Când S-a născut Fiul Sfânt,

Fiul Sfânt pe-acest pământ“.

Astfel, noi trăim o condensare a timpului şi devenim contemporani cu evenimentul Naşterii Domnului Hristos din Betleem, iar Hristos devine contemporan cu noi.

„Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun...“

Una dintre colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credinţă şi să cultivăm dragostea faţă de semenii noştri, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu, din neam în neam, din generaţie în ge-neraţie:

Azi cu strămoşii cânt în cor

Colindul sfânt şi bun,

Tot moş era şi-n vremea lor

Bătrânul Moş Crăciun.

E sărbătoare şi e joc

În casa ta acum,

Dar sunt bordeie fără foc

Şi mâine-i Moş-Ajun.

Şi-acum te las, fii sănătos

Şi vesel de Crăciun,

Dar nu uita, când eşti voios,

Române, să fii bun.

Surse:

Pr. prof. Cojocaru, Nicolae, „Crăciunul în Tradiţia creştină“, Teologie şi Viaţă, Anul IV (1994), Nr. 11-12; Teoctist, Mitropolitul, „Învăţătura colindelor“, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul 1986, Nr. 1-2.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!