Colţea, străvechi model de prezenţă şi lucrare a Bisericii în societate

Ciprian Bâra, 10 Aprilie 2009

Biserica Colţea din Capitală este un monument reprezentativ al epocii brâncoveneşti. Aceasta a fost ctitorită, cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, de spătarul Mihail Cantacuzino. Prin grija ctitorului a apărut pe tărâm românesc prima replică a celebrei Vasiliade a Sfântului Vasile cel Mare. În jurul bisericii s-a dezvoltat renumitul ansamblu „Colţea“, care cuprindea biserica, spitalul şi şcoala, unde erau chemaţi să vină „cei ce poftescu a nu-şi pierde în zadar vremea tineriţilor“. Astăzi, la Biserica Colţea se încearcă, pe cât este posibil, o continuare a acestor tradiţii socio-culturale, desfăşurându-se diverse activităţi catehetice cu tinerii, precum şi acţiuni social-filantropice pentru bolnavii spitalului.

Şi cel mai grăbit trecător bucureştean care ajunge în cursul unei zile măcar o dată prin centrul oraşului, în Piaţa Universităţii a observat Biserica Colţea cu hramurile „Sfinţii Trei Ierarhi“ şi „Sfânta Cuvioasă Parascheva“, despre care, în viteza zilnică, nu ştii dacă este parte a cunoscutului spital cu acelaşi nume sau doar se învecinează cu acesta. Aflată în mijlocul unei intersecţii aglomerate şi zgomotoase sufocată parcă de mii de maşini, trecători sau chiar volumetrii moderne, foarte pestriţe, biserica a fost, de-a lungul veacurilor, martora a multor pagini de istorie a Capitalei şi chiar a ţării.

Complexul de la Colţea a fost creat în jurul bisericii

Prima biserică de lemn, situată pe locul complexului de clădiri de la Colţea, a fost construită, împreună cu câteva chilii din lemn, de Udrea slugerul, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind pomenită cu numele de biserica lui Udrea, la 1658. După ce primul ctitor a murit, biserica a rămas în grija fratelui său, Colţea Doicescu, mare clucer, care a închinat-o Mitropoliei, în timpul domniei lui Radu Leon.

De la numele clucerului Colţea, care avea case în apropierea bisericii, şi-a luat numele mahalaua din împrejurimi şi biserica. Aici, spătarul Mihai Cantacuzino a ridicat, cu acordul urmaşilor clucerului Colţea şi cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, biserica de piatră cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi“, numită la 1699 şi Mănăstirea Trisftitele, precum şi întregul complex de la Colţea, format din trei paraclise, un spital cu 24 de paturi, „pentru odihna celor neputincioşi“, spiţerie, casă pentru doctori, şcoală, odăi pentru dascăli, casă pentru epitropul şi iconomul mănăstirii şi o casă pentru un arhiereu străin. Toate acestea au fost înzestrate de ctitor cu cele necesare, iar mănăstirea a primit moşii şi diverse scutiri de dări. Biserica mare, care se găsea pe atunci în mijlocul curţii, a fost terminată de Mihai Cantacuzino în jurul anului 1702, când primeşte şi o carte patriarhală. Ctitoria cantacuzină a fost împodobită cu pictura lui Pârvu Mutu, mărturie fiind până astăzi registrele păstrate în pridvor şi brâul de la baza turlei naosului. Mai târziu, în anul 1770, logofătul Necula Măinescu a adăugat bisericii un al doilea pridvor, aşezat în faţa celui mare, existent deja.

Prima replică românească a celebrei Vasiliade

Biserica mare şi clădirile ansamblului de la Colţea au ars la sfârşitul lunii februarie a anului 1739, dar au fost refăcute în acelaşi an. Acest monument reprezentativ al epocii Sfântului Constantin Brâncoveanu a mai suferit pagube şi la cutremurul din 1838, dar a fost reparat în anul 1841 de arhitectul Faiser.

Biserica construită pe planul moştenit de la ctitor, în treflă, cu o clopotniţă pe pronaos şi cu o turlă pe naos, primeşte podoabă picturală în interior în anul 1871, din pensula cunoscutului maestru Gheorghe Tattarescu. Pictura este specială pentru că alternează panourile pictate cu diverse motive sau decoraţiuni din imitaţie de marmoră. În pronaos, în partea de vest a acestuia, se află tabloul votiv al ctitorilor, spătarul Mihai Cantacuzino şi soţia sa, Maria.

Zidul bisericii avariat de bombardamente în 1944 a fost refăcut, iar între anii 1950-1955 s-a reconstruit turla de pe pronaos după proiectul arhitectului Horia Teodoru. Pentru o lungă perioadă de timp, biserica a fost închisă şi folosită drept depozit, fiind redeschisă la Revoluţia din 1989.

„La toate slujbele, preoţii slujitori la biserica parohiei Colţea nu uită să pomenească în rugăciunile lor pe ctitorii şi pe înaintaşii care au făcut ca acest sfânt lăcaş să existe. La Colţea, prin grija ctitorului, spătarul Mihail Cantacuzino, a apărut pe ţărmul românesc prima formă, prima replică a celebrei Vasiliade a Sfântului Vasile cel Mare, o instituţie în care Biserica şi Spitalul sunt împreună. Tămăduirea trupului şi a sufletului au venit la Colţea împreună“, ne-a declarat părintele Dorel-Nicolae Moţoc, actualul paroh al bisericii.

Turnul Colţei, „podoaba oraşului“

În anul 1714-1715, ansamblul a fost înconjurat de ziduri, iar la poarta de intrare s-a ridicat un turn-clopotniţă de dimensiuni neîntâlnite până atunci în Ţara Românească. Acesta este situat aproape în axul bisericii, la 20 de metri spre vest, pe sub el făcându-se intrarea în incintă; era o clopotniţă pătrată, înaltă, care se ridica deasupra porţii celei mari a zidului, ce înconjura mănăstirea. Învelitoarea, de factură barocă, avea la colţuri patru turnuleţe.

Se pare că acest turn a fost construit de ostaşii din armata regelui Carol al XII-lea, care a trecut prin ţara noastră, după înfrângerea sa de către Petru cel Mare, ţarul Rusiei, suferită la Poltava. De asemenea, s-a afirmat că e foarte posibil ca doar partea superioară să se datoreze suedezilor, pentru că celelalte elemente arhitectonice ar fi des întâlnite şi la alte construcţii româneşti contemporane.

În secolele al- XVIII - lea şi al- XIX - lea, turnul de la Colţea era unul dintre cele mai atrăgătoare monumente pentru călătorii care vizitau Bucureştiul în acea vreme. Din însemnările musafirilor care treceau prin Bucureşti aflăm că acest turn era „podoaba oraşului“. Poate şi de aceea el este singurul monument care apare desenat în planul Bucureştilor în anul 1770. După descrierea lui F. Sulzer, turnul era o clopotniţă „în stil german“, având zugrăvit de o parte şi de alta a porţii de intrare câte un soldat. Pe la începutul secolului al XIX-lea, Ion sin Dobre, un meşteşugar bucureştean afirma că „turnul cel nalt din Bucureşti avea întru sine ceasornic, până unde să vedea cum ce era lucrat cu mare meşteşug şi cu pietri în tot chipu, care se vedea departe de Bucureşti cale de trei ceasuri, când era senin şi mai departe“. De la acest meşteşugar ne-a rămas şi un desen al turnului.

Tunul a fost avariat de cutremurele din 1802, 1829, 1838 şi mai apoi a fost demolat în anul 1888, la insistenţele unor puternici ai vremii, pentru a permite trasarea actualului Bulevard I. C. Brătianu.

Primul spital din Bucureşti

În cadrul complexului Colţea, ctitorii au organizat şi prima formă spitalicească din Bucureşti. Construit între anii 1703-1707, spitalul nu percepea bani bolnavilor, pentru că ctitorii s-au îngrijit ca aşezământul să dobândească felurite venituri pentru hrana şi asistenţa acestora.

La înfiinţare, acest spital construit după modelul vechiului Spital veneţian „Santo Lazzaro e Medicanti“, a avut două corpuri, unul pentru bărbaţi şi celălalt pentru femei, fiecare cu câte 12 paturi, precum şi o farmacie, „cu felurite leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“. Construit în curtea Mănăstirii Colţea din centrul Capitalei, în apropierea curţii domneşti şi a vămii oraşului, spitalul era destinat bolnavilor săraci şi străinilor bolnavi. Personalul aşezământului era compus dintr-un medic, un chirurg, un bărbier, îngrijitori şi farmacist; în afara spitalului şi a farmaciei, spătarul Cantacuzino a mai clădit o serie de chilii pentru săraci şi camere pentru odihna străinilor.

Din păcate, la scurt timp de la înfiinţare, în anul 1739, spitalul a ars parţial, dar a fost renovat în acelaşi an. Cu timpul, această primă instituţie spitalicească din actuala Capitală a primit şi alte clădiri mai noi. În 1795 la vechea construcţie s-a adăugat, în partea de nord a acesteia, o clădire înaltă cu trei săli mari pentru femei, numit apoi spitalul de sus „al doamnei“. Spitalul avea în acea vreme o formă pătrată cu pereţi înalţi, fiind înconjurat de diverse alte clădiri.

Pentru faptul că nu a fost îngrijit corespunzător de epitropi, vechiul spital a fost dărâmat în anul 1836 şi a fost refăcut de arhitectul Conrad Schwink, după planurile arhitectului Faiser, fiind terminat în anul 1842, iar o descriere din 1846 menţionează că noul spital avea patru odăi cu câte 14 paturi şi alte câteva pentru femei. „La Colţea a existat o perioadă mai puţin luminoasă, atunci când unii dintre administratori şi egumeni nu s-au îngrijit foarte mult de bunăstarea şi de conservarea patrimoniului bisericii, iar apoi a urmat o perioadă importantă, când spitalul devine din ce în ce mai puternic şi mai prezent în realitatea bucureşteană, culminând cu celebra instituţie numită «Eforia Spitalelor Civile»“, a mai spus părintele paroh Moţoc.

La clădirea rotundă a spitalului s-a adăugat un etaj în anul 1849, dar nici această nouă clădire a Spitalului Colţea nu a durat prea mult, căci în anul 1887 a fost dărâmat din nou şi pe locul lui s-a construit actuala clădire a spitalului.

Şcoală pentru felurite învăţături

În chiliile ctitoriei lui Mihail Cantacuzino de la Mănăstirea Colţea a fost întemeiată şi o şcoală unde erau chemaţi să vină „cei ce poftescu a nu-şi pierde în zadar vremea tineriţilor, în dar vistieriul învăţăturii să poată să câştige“. „Instituţia Mănăstirii Colţea în istoria Bucureştilor a reprezentat o emblemă, prin faptul că pe lângă biserică şi spital aici a existat şi o şcoală. Tămăduirea împreună a trupului şi a sufletului a fost completată de educaţie. Biserica Mănăstirii Colţea şi tot ansamblul au crescut odată cu dezvoltarea Bucureştiului modern“, a mai spus părintele Dorel Moţoc.

Cel mai vechi document care vorbeşte despre existenţa acestei şcoli este un hrisov datat la 17 aprilie 1708, emis de domnitorul Mihai Racoviţă al Moldovei şi scris de vestitul Axentie Uricarul, iar din Gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, din 15 iunie 1715, aflăm că fondatorul Mănăstirii Colţea a întemeiat şi „şcoale pentru felurite învăţături şi de învăţătura cântării, iar pentru învăţaturi să fie dascăli, unu pentru ştiinţi şi altu pentru învăţăturile începătoare“. Documentele vremii arată că şcoala de la Colţea ca şi cea de la „Sfântul Gheorghe“ - Vechi era o şcoală slavo-românească dublată de o şcoală destinată învăţământului psaltichiei. Cântările bisericeşti erau predate de un dascăl de la biserica mănăstirii, pentru că învăţământul muzical a început să primească în acea perioadă o atenţie deosebită. Numele primilor dascăli nu se cunosc, dar există un catastif de venituri şi cheltuieli ale aşezământului din anii 1732-1740, unde se regăsesc numele unor dascăli care au predat buchia cărţii elevilor de la Colţea, iar dintr-un document din 1754 aflăm că în acea perioadă ostenea aici un dascăl „la învăţătura cărţii slovoneşti“, care era scutit de dări pentru ca „fiindu în linişte, pururea să fie cu mintea slobodă şi să poată pune toată nevoinţa a să sârgui şi a sta neprestan spre învăţătura şi procopseala copiilor sholeri, şi pentru străini şi pentru pământeni“. Pentru elevii de la şcoala din cadrul ansamblului de la Colţea vornicul Şerban Cantacuzino a ridicat un paraclis, dovadă a faptului că orice lucrare de aici a avut totdeauna în mijlocul ei prezenţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Lui. „În istoria Ţărilor Române evoluţia şi dezvoltarea culturii a depins de două direcţii fundamentale, prezenţa Bisericii şi lucrarea Bisericii. Fără lucrarea Bisericii nu s-ar fi putut dezvolta în timp util aceste instituţii socio-culturale. Ele nu s-au dezvoltat separat de Biserică. Şcoala a apărut în tinda Bisericii şi de aici s-a extins, precum şi toate celelalte instituţii culturale, biblioteci, şcoli superioare şi altele. Ansamblul Colţea este un exemplu de prezenţă şi lucrare a Bisericii în societatea anilor respectivi şi, de asemenea, este exemplu de cum trebuie gândită o ctitorie, pentru că spătarul Cantacuzino nu a ctitorit doar biserica, ci un întreg ansamblu social-filantropic, pornind de la faptul că opera socială a Bisericii derivă din Evanghelia iubirii lui Hristos pentru toţi oamenii şi din Sfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebrată iubirea milostivă şi jertfelnică a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. De asemenea, în acest ansamblu vedem deodată o vocaţie spirituala şi o necesitate practică, urmare firească a practicii şi tradiţiei bimilenare a Bisericii de a ajuta la diminuarea şi alinarea suferinţei umane, lucrare întemeiată pe învăţătura Sfintei Evanghelii şi hrănită din vindecările minunate săvârşite de Mântuitorul Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre“, ne-a spus părintele Dorel Moţoc.

Colecte în biserică pentru bolnavii de azi ai spitalului

Astăzi, la Biserica Colţea se încearcă pe cât este posibil o continuare a acestor tradiţii socio-culturale. Se continuă şi astăzi o bună cooperare cu preotul din spital şi cu conducerea spitalului. Foarte mulţi bolnavi internaţi în spital vin şi solicită sprijinul financiar pentru medicamente şi pentru diverse intervenţii chirurgicale. Au fost numeroase cazuri când prin colectele organizate între credincioşii din biserică s-au strâns suficienţi bani pentru a ajuta pe cei care au avut nevoie de operaţii în străinătate.

Deşi se află în mijlocul unei intersecţii zgomotoase, în jurul altarului bisericii s-au adunat oameni din diferite zone ale Bucureştilor, care vin se roagă, dar au şi inimă bună şi ajută diversele proiecte ale bisericii.

Copiii sunt prezenţi şi ei astăzi în Biserica Colţea. Prin osârdia unui profesor de religie care vine de foarte mult timp aici, la praznicele mai mari, răspunsurile la strană sunt date de un inimos grup de elevi. De asemenea, activitatea didactică-catehetică se desfăşoară prin diferite întâlniri cu tinerii parohiei, fiind alcătuit un program pe teme şi perioade în funcţie de timpul anului bisericesc şi de anumite evenimente sociale. „Prin aceste întâlniri cu tinerii nu vrem să dublăm ora de religie, ci dorim să le oferim ocazia ca în biserică fiind să adreseze întrebări ca din biserică şi nu din bancă. Tinerii au nevoie de foarte multe clarificări pentru a nu-i lăsa să aibă nevoie de justificări pentru propriile gânduri sau propriile fapte. Aceste activităţi catehetice trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale specifice vârstei tinerilor noştri“, a spus părintele Dorel Moţoc.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!