Lumina educaţiei
Comunismul: urme morale, urme instituționale

Comunismul: urme morale, urme instituționale

Lucian Dîrdală, 18 Noiembrie 2017

Onorat de invitația de a semna în această publicație, mă grăbesc să precizez că iau în serios ideea că „lecțiile” celor 50 de ani de comunism pot fi conturate doar prin cumularea și compararea unor experiențe individuale diverse. Suprapunerea temporală între mine și comunism a durat, din fericire, doar 22 de ani și câteva luni. E nevoie de vocea multor gene­rații, în primul rând a celor care au trăit vremurile represiunii staliniste. Dar și de alte perspective, inclusiv de cea a tinerilor al căror contact cu sistemul comunist este mediat de povestirile din familie și de discursurile mai mult sau mai pu­țin oficiale din spațiul public.

Voi exprima pe scurt, în cele ce urmează, câteva gânduri influ­ențate - nici nu se putea altfel - de interesul meu profesional pentru cercetarea spa­țiului politic și, cu precădere, de analiza sistemelor democratice. Încep prin a recu­noaște că opțiunile mele profesionale de mai târziu datorează mult atitudinii față de regimul comunist pe care mi-o formasem la începutul anilor ’80. Eram doar un licean dotat cu un aparat de radio bun, de producție sovietică, cu cinci game de unde scurte: se prindeau fără probleme Europa Liberă, Vocea Americii și multe altele.

Complicitatea părinților și fran­chețea bunicilor m-au ajutat enorm. Prima experiență a fost, însă, prin clasa a II-a sau a III-a (mijlocul anilor ’70), când urmăream împreună cu bunicul meu patern un meci de hochei pe gheață și l-am întrebat de ce ține cu Cehoslovacia și nu cu URSS. Au urmat ample - vă rog să mă scuzați - înjurături adresate Uniunii Sovietice, detaliate, explicate și urmate de enunțuri similare adresate lui Nicolae Ceaușescu și conducerii PCR. Așa a început.

Cea mai importantă dintre „lecțiile” pe care le-am desprins mai târziu este aceea că La Boétie are dreptate: poporul este cel care își abandonează libertatea în mâinile tiranului și astfel devine complice cu tiranul. Se poate discuta mult despre relația între această responsabilitate colectivă și noțiunea de vină individuală, în sens moral. Căi de eludare a compromisurilor morale solicitate de regim au existat, iar cine și le-a asumat merită un imens respect, spre a nu mai vorbi de cei care chiar au vorbit și au acționat pentru libertate. Dar dacă ai ales „rațional” să dai Cezarului cele ce nu sunt ale Cezarului, poate că ai fost inteligent - dar vinovat ai fost, cu siguranță.

Am înțeles și că o credință adevărată, sinceră în Dumnezeu te poate ajuta să faci distincția între bine și rău, pe tărâmul social. Nu afirm aici că doar credincioșii sau doar o parte a lor - spre exemplu, creștinii ortodocși - sunt capabili de acest discernământ: atașamentul puternic față de principii morale lăudabile, dar izvorâte din altă sursă decât religia, ar putea duce la același rezultat. Dar mesajul creștin, așa cum îl înțeleg eu, este lipsit de ambiguitate în ceea ce privește identificarea răului și participarea la el. Una este să-i dai Cezarului ceea ce oricum îți poate lua cu forța, alta este să intri în solda lui.

Trecând la o zonă mai apropiată de analiza socială, cred că urmele regimului comunist vor persista în memoria noastră colectivă mai mult decât ne-am așteptat în 1989. Nu doar pentru că noi, cei afectați de acei ani, le avem întipărite în propria personalitate, ci mai ales pentru că ele sunt încorporate în instituții și în comportamentul nostru colectiv. Nu mă refer aici la continuitățile de personal între vechiul regim și elitele de astăzi: ele au fost amplu discutate în ultimii 27 de ani, iar mulți au apreciat că sunt tolerabile, dacă nu chiar benefice. Dacă ne referim, însă, la modul în care interac­ționăm, la capacitatea noastră de a valorifica oportu­nitățile oferite de democrația liberală, mă tem că tabloul este destul de întunecat. Exista în comunism, mai ales în comunismul târziu, o competiție sălbatică pentru bunuri rare, o pre­dispoziție hobbesiană către perceperea celuilalt ca adversar, spre a nu mai vorbi de teama că acesta din urmă ar putea fi un agent al regimului. Toate aceste elemente întârzie și blochează, mai mult decât mi-aș fi închipuit în anii ’90, dezvoltarea unui sistem de piață liberă bazat pe reguli și a unei democrații participative.
În fine, nu putem trece peste modul în care cei 50 de ani de comunism au compromis, în ochii multor români, conceptul de comunitate. Ne lipsește, încă, înțelegerea matură a nevoii de a trăi împreună, ca oameni liberi și egali, capabili să aprecieze calitățile și să tolereze (până într-un punct) defectele celuilalt. Nu am fost în stare să retrasăm legătura imaginară cu cei de dinaintea noastră și părem total indiferenți față de cei care vor veni după noi. În aceste condiții, multe dintre căutările noastre în materie de instituții și politici publice vor da greș, indiferent cât de competenți și de binevoitori ne-ar fi conducătorii. Nu afirm că doar comunismul este vinovat pentru această situație și nu mi-am pierdut speranța că, într-un târziu, vom reuși. Dar trebuie să ne grăbim, pentru că - aceasta este o altă lecție amară - timpul nu este aliatul nostru.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!