Analiză
Concediul - un bun prilej al regăsirii firescului

Concediul - un bun prilej al regăsirii firescului

Ciprian Voicilă, 19 Iulie 2015

Lumea noastră ambientală este una a stresului și a dependențelor. Timpul social al societăților globalizate, de tip capitalist și consumerist, este mult mai accelerat decât timpul social al societăților premoderne și moderne. Cadrele sociale ale existenței noastre, suprastructura ei, cum a fost denumită în trecut de către economiști și sociologi, ne impun un ritm alert și o focalizare a atenției și a minții, în ansamblu, pe exterioritate.

Zi de zi, de la primele ore ale dimineții, ne trezim înșfăcați în această mașinărie socială în care cuvântul de ordine este eficiența. Trebuie, cu orice preț, să fim cât mai eficienți, cât mai productivi. Funcționăm permanent potrivit deadline-urilor, momentelor în care e musai să finalizăm diverse activități. Suntem aruncați nu în lume – așa cum simțeau filosofii existenția­liști în secolul XX – ci… în proiecte. Proiecte care, în cea mai mare parte, nu sunt ale noastre, ci ale altora. Proiecte care se întretaie peste inima și voința noastră și care, la sfârșitul săptămânii, îți lasă un gust amar în întreaga ființă: a mai trecut o săptămână din care nu te-ai ales cu nimic, ai fost condus de propria agendă cu sarcini, ai trăit cinci zile înstrăinat de tine însuți și îți mai rămân alte două în care încerci să te redresezi, să îți vii în fire, să faci ceea ce nu ai avut răgazul până acum: să te ocupi de tine, de acele lucruri cu ade­vărat importante care te repre­zintă și te definesc în calitate de ființă umană, nu doar ca ființă socială, determinată de mecanismele economicului.

Viața ca deadline

„De ce bătăile ornicului ajung și bătăile inimii noastre? Nu este ceva cu desăvârșire nefiresc această exteriorizare a timpului nostru, această transformare a unui sentiment într-un indicator automat?”, se întreba în interbelic Mircea Eliade.

Peste acest prim strat al de­pendențelor de tip socioeconomic se așază un altul, al depen­den­țelor de tip psihologic. Dependen­țele de ordin psihologic au, în plus, pretenția că ne scot din tot acest angrenaj banal, sordid și monoton al vieții sociale, redându-ne libertatea, oferindu-ne șansa unei ieșiri, a unei evadări din spațiul și timpul comun, cotidian.

Așa apare, printre altele, mirajul navigării în spațiul virtual: trebuie să intrăm pe rețelele de socializare să vedem ce s-a mai întâmplat între timp, cine ce a mai postat, ce „evenimente” vor avea loc astăzi. Accesăm zilnic, chiar de mai multe ori, blogurile din aria noastră de interes, cercetăm presa online ca „să ne informăm” despre ce s-a mai petrecut pe lume; inițiem „convorbiri” pe mess. În tot acest timp, vorbim la telefonul mobil, primim e-mailuri, expediem e-mailuri, toate sub imperiul urgenței, dar și al… stresului care ne inundă nevăzut viața.

La sfârșitul zilei ne simțim epuizați de toate aceste roluri sociale în care am jucat concomitent, iar din străfundurile fi­inței se înalță, nemilos, o întrebare: ce rost au, oare, toate acestea? Am fost activi, dar într-un mediu virtual, nu real, nu în lumea creată de Dumnezeu, ci în aceea paralelă, construită de om. Am comunicat cu semenii noștri, dar nu „față către față”. Un sociolog francez, Jean Baudrillard, scria undeva că în această epocă a comunicării plenare a dispărut, paradoxal, comuniunea dintre oameni. Ne-am îndeplinit iar și iar sarcinile dictate de principiul realității.

Nu este, prin urmare, întâm­plător și de mirare ca la un moment dat sau, și mai grav, la sfârșitul vieții să simțim că noi nu ne-am trăit viața primită în dar de la Dumnezeu, ci iluzia ei, umbra ei… tehnologizată și hipersocializată.

Concediul ca evadare spre esențial

În acest context al vieții noastre cotidiene, pe care l-am schițat aici, concediul apare ca un timp binevenit al decondiționării, al ieșirii de sub imperativele vieții noastre sociale.

Este un timp al nostru, pentru noi. Dar pentru a ne regăsi, pentru a ne recupera pe noi înșine trebuie să renunțăm, mai întâi, la atașamente, la deprinderile noastre, la tiparele noastre comportamentale (mai puțin internet, mai puține convorbiri telefonice, mai puține e-mailuri trimise și recepționate) și la angajamentele noastre sociale presante. Un timp nu mai proiectăm nimic, nici nu ne mai lăsăm proiectați.

În concediu, aparent, ne pierdem timpul. Prin anii ‘30, Mircea Eliade scria un eseu în care vorbea despre „arta pierderii timpului”. „Pierdeți-vă timpul!” îi îndemna savantul român pe cititorii „Oceanografiei”. Fiindcă vedea în faptul banal al așa-zisei pierderi de timp un adevărat instrument de cunoaștere. În acest eseu, Eliade distinge între timpul liber și timpul dedicat distracții­lor automate (sport, cinematograf), cu pretenții de pseudoac­tivități. Pentru el, timpul liber este și ar trebui să fie o „deschidere către miracol”.

Noi, creștinii, ne putem folosi concediul ca timp ieșind din durata socială, spre natură și spre Creatorul, care stă ascuns, dar totuși perceptibil în spatele ei. Într-un cadru natural - fie mare, fie munte - re­cuperăm spontan firescul condi­ției noastre umane, înțelegem intuitiv că suntem parte din creația lui Dumnezeu. O simplă călătorie într-un sat care și-a păstrat, fie și în parte, caracteristicile sale arhaice, o priveliște în care privirea ne este atrasă de o fântână cu cum­pănă, de o casă cu cerdac, bătrâ­nească, de o turmă de oi ne amin­tesc de acea matrice sti­lis­tică despre care scria Lucian Blaga, o pecete care definește cultura și ci­vi­lizația tradițio­nal-românească și care ne de­fi­nește și pe noi, creș­tinii și românii de astăzi, indiferent că o recunoaștem sau nu. Fiecare că­lă­torie în mediul natural repre­zintă, cumva, o întoarcere la originile noastre personale și ale omului, în genere.

La fel, privind imensitatea mării, a munților, în întreaga noastră ființă se instalează un înțeles, o noimă străveche și mereu nouă: suntem creație a lui Dumnezeu, Creatorul a toate și Cel ce le ține în ființă. Suntem o fărâmă din natură, ne simțim plăpânzi și insignifianți în raport cu măreția ei, dar ne reamintim, totodată, de strămoșul nostru, Adam, care a fost pus stăpân peste ea. În fața acestei dovezi evidente și covârșitoare de iubire dumnezeiască, inima noastră se deschide spontan și din ea se înalță de la sine, spre cer, rugăciuni de slavă și mulțumire.

Mici sfaturi pentru un concediu reușit

Pentru a regăsi, prin natură, această ordine a firescului, bine ar fi să nu facem din concediu o fugă nebună după „distracții”, care nu fac decât să ne umple bulimic timpul, să ne „omoare” timpul și nici să facem colecție de cât mai multe locuri turistice vizitate. Să ne ferim să înregis­trăm continuu momentele plăcu­te sau fericite prin intermediul aparatului foto, al selfie-urilor făcute cu telefonul mobil, postate îndeobște pe rețelele de socializare, dintr-un motiv cât se poate de simplu: încercând să imor­talizăm locurile sau întâmplările plăcute, ne dedublăm, nu mai trăim plenar clipa. Iar această dedublare este obositoare. Și inutilă.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!