Cultură
Constanţa Erbiceanu, muzică şi credinţă

Constanţa Erbiceanu, muzică şi credinţă

Nicolae Drăguşin, 27 Ianuarie 2012

De curând s-au împlinit 50 de ani de la moartea Constanţei Erbiceanu, pianistă, profesoară de pian şi pedagogă. S-a născut în 1876, primul vlăstar al familiei teologului Constantin Erbiceanu şi Aglaei Negrescu. De mică s-a bucurat de atmosfera junimistă pe care tatăl ei o găzduia de două ori pe lună, bucurându-se de favorurile speciale ale Bădiei Mihai (Eminescu). I-au fost remarcate înclinaţiile certe către arta muzicală la care mama va răspunde cu primele lecţii de pian. La 8 ani frecventează cursurile conservatorului ieşean.

Mutarea familiei la Bucureşti, unde tatăl va deveni profesor la Facultatea de Teologie şi vicepreşedinte al Academiei Române, nu produce o schimbare majoră în viaţa tinerei. Continuă studiile de muzică sub îndrumarea profesorului şi compozitorului Zdislaw Lubicz. Obţine diploma de bacalaureat în 1893, numărându-se între primele fete cu diplomă de bacalaureat. La recomandarea acestuia, pleacă la Leipzig, pe atunci capitala muzicii europene. Reuşeşte să-l impresioneze pe Carl Reinecke, despre care, într-o scrisoare adresată mamei, spune că "[...] este cel mai mare muzicant actual. Aş putea spune că sunt doi: Reinecke şi Anton Rubinstein, [...] dar acesta din urmă este mai mult compozitor şi concertist". Dr. Reinecke "nu se ocupă decât de cei mai talentaţi elevi din Conservator şi perfecţionează câţiva pianişti". Alături de Reinecke, tânăra pianistă lucrează şi sub îndrumarea lui Weidenbach, al doilea nume al importantului centru muzical. Acesta, în 1898, constată: "Nu mai am ce să te învăţ". Susţine examenul de absolvire în acelaşi an, primind menţiunea "ehrenvoll" (cu onoare).

După un scurt popas la Berlin, în 1898 are loc întâlnirea cu pianisul Maurice Moszowski, sub tutela căruia îşi va face debutul în 1900, în sala de concerte Erard din Paris. Ecourile acestui succes ajung până în România, ţară care la Paris era reprezentată de doi tineri: Constanţa Erbiceanu şi George Enescu. Urmează o serie de concerte în cele mai importante oraşe europene (Paris, Londra, Berlin). Şi cum pentru unii oameni cunoaşterea reprezintă o stare existenţială, dexteritatea pianistică va fi completată între 1908 şi 1911 cu cursuri de filosofie şi istoria muzicii.

Anii peregrinării nu sunt rupţi de gândul la familie şi la ţară, pe care îl întreţine printr-o remarcabilă corespondenţă. Sub îngrijirea muzicologului Iosif Sava, corespondenţa a fost publicată în două volume, la Editura Muzicală (1989). Aceasta şi alte cercetări au constituit materialul documentar pentru cartea Laviniei Coman, Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului (Ed. Meronia, Bucureşti, 2005). Ia iniţiativa organizării unui concert la Bucureşti pe care anii tulburi ai războiului mondial o vor zădărnici însă foarte curând. Vitregia politică este învinsă de tânăra pianistă printr-o activitate culturală intensă la Berlin care, după Viena şi Leipzig, devine noua capitală a culturii europene.

Braţul greu

În 1918 revine într-un Bucureşti trecut prin vitregia războiului. Reîntâlnirea nu este prea fericită: "Sunt foarte creştină în sufletul meu [...] Nu pot pricepe ura şi răzbunarea, pentru că nu le pot simţi. Aşa nu înţeleg actualmente toate procesele acestea de "trădători de patrie", de căutare a responsabilităţilor etc. [...] Toţi oamenii care nu şi-au făcut datoria faţă de patrie sunt nişte nenorociţi demni de milă. Un blam public le-ar fi de ajuns". Dar pentru că un talant înmulţit se cere împărtăşit celorlalţi, urmează calea predării. Devine cu greu profesoară la conservatorul bucureştean (abia în 1926), dar imediat devine pedagogă. În calitate de profesor, alături de domnişoara Musicescu, introduce o nouă etapă în studiul pianului prin dezvoltarea celei mai noi şi mai puternice teorii dezvoltată de Rudolf Maria Breithaupt: aşa-numita metodă a braţului greu. Potrivit acesteia, "la actul cântatului la pian participau nu doar mâna cu degetele pianistului, ci şi braţul cu încheietura umărului, care se constituiau într-un sistem flexibil, dar ferm" (Lavinia Coman). Dar Constanţa Erbiceanu nu era doar profesorul auster care informa, ci şi pedagogul prietenos care forma. Ea însăşi ştia ce înseamnă ucenicia: "Ideile muzicale nu se "preiau" din cărţi, ci din decantarea unei imense cantităţi de muzică trăită subiectiv, adică interpretată, bine sau rău, de cel ce vrea să scrie. Eu cred că aş fi un bun muzicolog, nu din cauză că am urmat atâţia ani cursuri de filosofie şi muzicologie, ci din pricină că am venit în contact cu mari personalităţi şi am cântat la pian o bună parte din literatura pianului şi a muzicii de cameră". Erbiceanu nu a fost dascăl în baza unui contract obţinut după 8 ani de străduinţe, ci pe temeiul unei prietenii care a căutat omul în profunzimea sa. De la prima clasă şi până la ultima clipire de viaţă pământească, Constanţa Erbiceanu a cultivat legătura cu foştii elevi pe care îi îndemna la modestie şi efort: "Arta e grea: ea se coace din străduinţă şi muncă zilnică în tempo, rar şi separat, şi ea trăieşte mai ales din revenire şi iarăşi revenire asupra celor studiate. Să fim modeşti, modeşti şi să căutăm a reda voinţa deplină a marilor maeştri".

Reîntoarcerea a însemnat şi începutul unui şir de reflecţii personale. Iată ce scrie despre muzică şi religie: "Sentimentul religios e o putere divină ce trăieşte în sufletul nostru. Muzica e limbajul acestui suflet. Atât de strâns legate între ele, Religia şi Muzica străbat împreună veacurile. Instituţia cultului religios, Biserica, acest simbol văzut al credinţei noastre îşi pune în slujba sa toate Artele. [...] Dar cultul religios îşi găseşte reazemul concret în muzică în mod deosebit: cântat, cuvântul divin pune mai bine stăpânire pe sufletul nostru, făcându-ne credinţa mai ardentă".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!