Documentar
Constantin Galeriu, preotul românilor

Constantin Galeriu, preotul românilor

Ion Papuc, 14 August 2010

Acum, la ceas de comemorare, când încerc să mi-l evoc pe mult-regretatul părinte Galeriu, nu îmi vin în gând chipurile lui din ultimii săi ani de viaţă, cele atât de cunoscute, cu ţinuta de profet vetero-testamentar, dominând autoritar mass-media, cu prezenţele sale publice de amploare, pe când în faţa obştei noastre el era o stea de primă mărime.

Nu acesta îmi vine în minte şi nu pe acesta aş vrea să-l descriu, ci mai degrabă mi-l amintesc şi vreau să-l descriu pe părintele Galeriu pe când el încă nu era părintele Galeriu, cel cunoscut de o ţară întreagă. Să-l prezint pe preotul paroh dintr-o parohie oarecare din Ploieşti. Mai întâi, îmi amintesc că atunci când i-am fost prezentat, m-a cercetat vrând să afle cum sunt, să ştie care îmi este credinţa creştină, şi a făcut aceasta cu o inegalabilă meticulozitate, cu asprime chiar, inventiv în a-mi pune întrebări, scociorând cu insistenţă în sufletul şi în intelectul meu, exprimându-şi tăios nemulţumirile cu privire la multe dintre cele pe care le afla despre mine, trasându-şi o hartă amănunţită a sufletului meu, explorându-mă spiritual. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost deloc uşor să-i fac faţă, să mă deschid în prezenţa acestui duhovnic exigent.

Mai apoi, după ce m-a acceptat în cercul său, mi-a fost dat să aflu ce minunăţie de om era, ce preot extraordinar. Ceea ce m-a şocat cel mai mult cunoscându-l a fost constatarea că, mai mult chiar decât în anii lui de glorie bucureşteană, mai mult şi decât în calitatea lui universitară, pe atunci el era nu doar preot, ci deopotrivă un intelectual desăvârşit, la zi cu informaţia culturală, în competiţie cu noi, cei tineri. Nu avea numai temeinice cunoştinţe de cultură generală, ci se ţinea bine informat cu privire la noutăţile din principalele literaturi ale lumii, şi nu doar din domeniul literaturii, ci şi din domenii conexe, precum filosofia sau diferitele ştiinţe pozitive. Iar în privinţa acestora din urmă, repede am observat că nu suferea şi el de acea meteahnă a unora dintre teologii care, referindu-se la ştiinţele experimentale, se simt oarecum obligaţi să găsească puneri în acord a adevărurilor acestora cu adevărul credinţei, lansându-se în tot soiul de construcţii mai mult sau mai puţin elucubrante prin care speră să realizeze o presupusă împăcare a ştiinţei cu biserica. Spre deosebire de ei, la părintele Galeriu lucrurile erau cum nu se poate mai limpezi, fiindcă el nu vedea nici o contradicţie între credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică. Turnul credinţei lui era în aşa măsură înalt şi fortificat, încât din interiorul lui nu se mai zăreau pretenţiile de adevăr ale altor domenii ale spiritului. Realitate cu adevărat absolută, încrederea lui în Dumnezeu nu putea fi atinsă de vreo umbră de îndoială. Aici lucrurile erau clarificate în aşa măsură, încât alături de ele putea veni vorba despre orice, şi acel orice nu îi atingea cu nimic credinţa, pentru că nu avea cum ajunge până la ea.

Preot al libertăţii şi al demnităţilor naţionale

Mai trebuie reţinut despre el, cel de atunci, că era parohul cartierului său în sensul cel mai deplin al cuvântului. Nu doar că era cunoscut de toate babele care îi frecventau cu osârdie creştină biserica, dar îl ştiau şi toţi copiii, şi la rândul lui îi cunoştea şi le urmărea evoluţia intervenind în favoarea lor, adesea nu doar cu sfaturi creştine. Îşi punea casa parohială la dispoziţia celor urgisiţi de soartă, şi el, omul cu familie mare, având venituri modeste şi nu mai puţin de patru flăcăi pe care trebuia să-i întreţină prin şcoli, la studii universitare, nu ezita să întindă masa pentru cei pauperi, şi să aştearnă pe ea bucatele româneşti pregătite cu har gospodăresc de Doamna Preoteasă. Să mărturisesc, peste ani, postum şi recunoscător, că şi eu, într-un moment greu al vieţii mele, m-am înfruptat la un atare festin.

Iar din acel ospăţ, mai degrabă simpozion spiritual, deşi şi cele de-ale gurii se ofereau din abundenţă, cu generozitate, totuşi cele care trebuiau cu deosebire reţinute erau mai ales cele ale minţii şi ale sufletului. Conversaţia, schimbul de idei, duelurile verbale, acestea predominau. Fiindcă fuseseră poftiţi la masa de după slujba duminicală oameni aflaţi într-o condiţie socială precară, cu adevărat nevoiaşi pe atunci, iar printre ei străluceau şi vreo două, trei diamante ale intelectului, unul fost diplomat cu studii universitare de filosofie, autor de pretenţioase sonete mallarmé-ene, un altul reputat cronicar al artelor plastice interbelice. Dar deasupra tuturor trona neobosit, sclipitor de atâta tinereţe a spiritului, viguros, însuşi părintele Galeriu.

Mai este o observaţie de făcut în legătură cu noi, cei pe care ne aduna în jurul unei mese generozitatea părintelui din Ploieşti: unii dintre noi tocmai îşi ispăşiseră vreo condamnare politică, alţii urmau să-şi înceapă şi ei călătoria prin bolgiile regimului de dictatură. Şi nu doar că se simţea dincolo de orice cuvinte solidaritatea preotului cu aceşti condamnaţi politic, însă fusese el însuşi prin tenebrele penitenciare, avusese şi el parte de un stagiu prin închisorile politice. Poate aş exagera dacă aş spune că era un militant anticomunist, dar regimul ateu reprezenta pentru el complet altceva, un altceva în totalitate străin de conştiinţa sa. Astfel că nu a aşteptat să vină decembrie 1989 pentru a lua distanţă faţă de comunism, păşind, cu crucea în mână, în fruntea mulţimilor în revoltă, sau obligându-le în Piaţa Universităţii să se aşeze în genunchi şi să rostească cu voce mare rugăciunea împărătească, ci era dintotdeauna preot al libertăţii şi al demnităţilor naţionale.

Lângă el aveai sentimentul vechimii neamului nostru

În încheierea acestor câtorva rânduri de aducere aminte a celui care a fost părintele Galeriu, aş vrea să mai subliniez doar un singur fapt, dar suprem, şi anume că el a fost prin excelenţă un preot al Bisericii Ortodoxe Române. Spun ortodox şi îmi amintesc, printre altele, şi de dactilogramele lui ce cuprindeau traduceri samizdat din mari teologi ruşi: Floresnki, Bulgakov tatăl, poate Şestov. Dar nu acest detaliu este cel mai important la preotul din Ploieşti, ci mai ales marcata lui românitate, nu în înţelesul unui naţionalism de paradă, demagogic, ci lângă el aveai, cu o evidenţă maximă, sentimentul vechimii neamului nostru. Simţeai contemplându-l că face parte dintr-un lung şir de preoţi care au păzit credinţa în Dumnezeu pe aceste meleaguri. Recunoşteai în cuvintele lui cuvinte din vechi cărţi religioase, contemporane cu cronicarii, descopereai în discursul lui integrate cât mai firesc expresii din textele marilor clasici, precum şi din acelea ale unor N. Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr. Era în toate ale lui ceva extrem de vechi şi totodată cum nu se poate mai viu. Se vădea în aceasta faptul că noi nu avem o mai dreaptă atestare a vechimii în istorie decât chiar Biserica naţională pe care o slujea în chip exemplar.

Constantin Galeriu, deşi şi el un universitar, dar târziu şi – din câte ştiu – puţin semnificativ, nu a fost un savant teolog, ca profesorul Dumitru Stăniloae, europeanul erudit, cunoscător al limbilor clasice, şi nici de anvergura duhovnicilor exemplari de prin schiturile şi mănăstirile din ţară, ci a fost, mai presus de toate, un preot paroh, activ în fruntea unei comunităţi de creştini, care, odată cu creşterea gloriei lui, amplificată enorm de mass-media, şi-a extins raza de fascinaţie până la a cuprinde întreaga suflare românească. Astăzi, la împlinirea a cincisprezece ani de la trecerea sa la Domnul, ne putem gândi că există în ţară mulţi alţi preoţi asemănători lui, cărora Constantim Galeriu le este îndreptăţită efigie. Pe umerii lor stă ortodoxia românească.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!