Conştiinţa dogmatică a avvei Agathon

Avva Agathon, al treilea călugăr din înşiruirea pe care o găsim în colecţia alfabetică a Patericului, a fost un pustnic renumit pentru discernământul lui. Apoftegma a cincea din cele care îi sunt dedicate este ilustrativă. Povestirea relatează întâlnirea dintre nişte fraţi care vor să încerce răbdarea bătrânului, să se convingă dacă faima avvei este întemeiată sau nu. Iar avva Agathon dovedeşte mai mult decât răbdare. Îşi asumă fără ezitare toate acuzele: că e curvar şi plin de mândrie, că e flecar şi bârfitor. Tot ce s-a spus despre eventuale păcate şi patimi ale sale e primit senin şi cu smerenie. Bătrânul a refuzat însă categoric să primească acuzaţia de erezie. Vedem, deci, două categorii distincte de căderi: pe de o parte feluritele păcate trupeşti şi sufleteşti, iar pe de altă parte căderea în erezie. Iar diferenţa dintre cele două este majoră.

Avva Agathon practica osândirea de sine ca formă a nevoinţei personale pentru a câştiga smerenia. De aceea, când este întrebat de fraţi de ce a primit unele acuzaţii, iar erezia a respins-o, le spune: „Cele dintâi acuze mi le însuşesc, pentru că sunt de folos sufletului meu“. Iar apoi le explică: „a fi eretic înseamnă a te rupe de Dumnezeu, iar eu nu vreau să mă rup de Dumnezeu“.

Fraţii care au venit la avva Agathon să îi testeze răbdarea au primit o lecţie de discernământ şi o dovadă a conştiinţei dogmatice a bătrânului pustnic. Discuţia despre păcat şi erezie ne determină să medităm asupra raportului dintre dogmă şi mistică. Referinţa modernă, inevitabilă, asupra acestui subiect este teologul ortodox rus, trăitor în exil, Vladimir Lossky. Pentru el spiritualitatea creştină este expresia unei „atitudini doctrinare“. Asta înseamnă că teologia, dogma, dreapta credinţă sunt nedespărţite de mistică sau de trăirea personală. Lossky o spune în felul următor: „dacă trăirea mistică este o punere în valoare personală a credinţei comune, teologia este o expresie, spre folosinţa tuturor, a ceea ce poate fi încercat de fiecare“. Aşadar teologia, învăţătura de credinţă a Bisericii, este cea care delimitează cadrele în care are loc experienţa duhovnicească. Fără aceste limite, impuse de Tradiţia care tezaurizează experienţa Bisericii, trăirea personală „ar fi lipsită de orice siguranţă, de orice obiectivitate; ar fi un amestec de adevăr şi minciună, de realitate şi iluzie, ar fi un «misticism» în sensul peiorativ al cuvântului“.

Aşadar, învăţătura Bisericii trasează limitele în interiorul cărora poate avea loc, nesmintit, întâlnirea cu Dumnezeu. Făcând o asemenea afirmaţie, nu negăm atotputernicia şi nici libertatea lui Dumnezeu. Nu încercăm să introducem o anumită determinare în Dumnezeu. Dumnezeu este cu adevărat liber, iar „Duhul suflă unde voieşte“ (In. 3, 8). Învăţătura Bisericii, însă, prezintă graniţele autodeterminării lui Dumnezeu, Care, consecvent Cuvântului Său, este de găsit acolo unde a făgăduit El. Dumnezeu nu are alte limite decât cele pe care Şi le impune. Iar limitele acestea le acceptă tocmai pentru ca noi să ştim unde să Îl căutăm.

În acest context devine clar de ce erezia te rupe de Dumnezeu. Pentru că pierzi reperele fundamentale, rătăceşti calea şi ratezi întâlnirea. Asumarea păcatelor, căderilor şi a neputinţelor este vegheată, la avva Agathon, de conştiinţa dogmatică, prin care stă nedespărţit de fluxul viu al Tradiţiei în căutarea lui Dumnezeu.