Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Convertiri care au marcat istoria

Convertiri care au marcat istoria

Un articol de: Pr. George Aniculoaie - 03 Mai 2008

În decursul istoriei, Dumnezeu a ales oameni providenţiali, care au contribuit la răspândirea creştinismului în toată Europa şi în afara ei, pe o arie foarte largă. Aceştia au fost din diferite neamuri. Pavel provenea dintre evrei, Constantin a fost jumătate grec jumătate daco-roman, Clovis franc, Vladimir dintre slavi, Boris a fost musulman, Ştefan păgân politeist, dar toţi au reuşit să schimbe popoare, ţări, imperii. Nu se ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi existat şi nu s-ar fi convertit. Probabil, Europa nu ar fi fost creştină. Şi mai probabil că Dumnezeu ar fi găsit alte vase alese, prin care să Se preamărească.

Apostolul popoarelor

Sfântul Apostol Pavel era evreu de neam şi fariseu după lege, din Tarsul Ciliciei şi a primit numele de Saul. Educat la Şcoala de rabini a marelui Gamaliel s-a manifestat de timpuriu ca un fundamentalist în aplicarea cu stricteţe a Legii lui Moise. A fost prezent la martiriul arhidiaconului Ştefan, păzind hainele celor care îl omorau cu pietre. A ajuns un prigonitor cu înverşunat al creştinismului, crezând cu tărie că Iisus este mort, iar trupul i-a fost ascuns de către apostoli. De aceea, a şi plecat spre Damasc, cu speranţa că îi va găsi trupul. Dar Acesta i s-a aratat pe drumul Damascului. O lumină puternică l-a orbit, şi Hristos i s-a aratat, zicându-i: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?“. Drept urmare, s-a întors de la stadiul de persecutor, la cel de convertit al Evangheliei Celui pe care Îl ura.

Pr. Adrian Gabor, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, căruia i-am cerut ajutorul în realizarea acestui material, afimă că traducerea exactă a versetului este cea făcută de preotul Gala Galaction „Saule, Saule, de ce mă cauţi cu înverşunare? Faptul acesta explică, o dată în plus, că Saul era conştient că Trupul Mântuitorului era ascuns“.

De aici, a început misiunea marelui Apostol al neamurilor. Va predica Evanghelia în întreg Imperiul Roman, fiind primul care a adus Cuvântul lui Dumnezeu şi la neamurile păgâne.

A întemeiat cu uşurinţă comunităţi în Asia Mică, dar atunci când a trecut pe continentul european s-a întâlnit cu repulsia grecilor. Însă, cu trecerea timpului, cultele păgâne au pierdut teren în favoarea noii religii, care câştigase foarte mulţi aderenţi şi pe continent. De aceea, grecii au ajuns să treacă masiv la creştinism, dar asta mai ales datorită Sfântului Constantin cel Mare.

Constantin cel Mare şi primul imperiu creştin

La începutul secolului al IV-lea, o personalitate politică a Imperiului roman, de religie politeistă, Cezarul Constantin, fiul lui Constanţiu Chlorus şi al Elenei, a ajuns Augustus. Văzând răspândirea creştinismului şi faptul că Evanghelia cucerise cea mai mare parte a teritorului imperiului, s-a gândit că ar fi bine să întărească libertatea religioasă ce trebuia acordată comunităţilor creştine.

„În Apus, cumnatul lui Constantin, Maxenţiu, a acordat libertate religioasă, s-a implicat în certurile dintre episcopi, de la Roma, şi a convocat sinodul de la Elvira, care va marca dreptul bisericesc creştin“ , ne explică acelaşi părinte profesor. În 312, Maxenţiu a fost înlăturat, şi Constantin cel Mare s-a găsit într-o postură cu totul nouă, aceea de stăpân peste imperiu. În februarie 313, la Milano, va avea loc o întâlnire cu viitorul său cumnat, Liciniu. Despre acestă întâlnire, pr. Adrian Gabor spune că „a marcat destinul sau viitorul comunităţii creştine. În urma acelei întâlniri, care s-a finalizat cu un compromis pentru Liciniu, căsătoria cu Constanţia, sora lui Constantin, condiţionată de libertatea pe care trebuie să o dea comunităţilor creştine în Răsărit, Biserica Creştină va primi o largă libertate.“

Din acel moment, creştinismul a primit libertate, iar împăratul Constantin se va implica din în ce mai mult în viaţa Bisericii, încercând să acorde avantaje materiale, să restituie lăcaşurile de cult confiscate în persecuţii, şi chiar să acorde locaşuri noi de cult cunoscute sub numele de basilica, edificii destinate iniţial tribunalelor.

„Constantin a schimbat practic, prin maniera de dialog cu Maxenţiu şi apoi cu Liciniu, faţa imperiului roman, prin construirea noii capitale în anticul Bizanţ“, afirmă acelaşi pr. Adrian Gabor.

A reuşit să schimbe mentalitatea şi comportamentul, prin Evanghelie, şi celor din afara graniţelor imperiului, când a semnat pacea cu goţii, în 333. Viitorul episcop al goţilor, Ulfila, a fost hirotonit episcop în 336, în timpul vieţii lui Constantin cel Mare. Constantin a fost preocupat de transmiterea succesiunii episcopale şi la Nord de Dunăre. Ulfila va începe traducerea Bibliei în limba gotă, şi va folosi mulţi termeni daco-romani. Sfântul Constantin s-a botezat pe patul de moarte, conform unui obicei al timpului, ca să i se ierte toate păcatele.

Clovis, regele care a ţinut piept lui Arie

Întărirea creştinismului în Apus s-a săvârşit mult mai târziu, spre sfârşitul sec al V-lea prin încreştinarea francilor. Un alt om providenţial, tot personalitate politică, care a înţeles că încreştinarea poporului său poate să le schimbe mentalitatea, comportamentul şi să le aducă civilizaţia a fost Clovis. Francii au fost încreştinaţi, ca urmare a unei promisiuni pe care Clovis, regele francilor, în 496 a făcut-o în preajma bătăliei cu alamanii, adică va trece la creştinism, dacă vor câştiga. Şi soţia sa, Clotilda, a avut un rol major pentru că era o prinţesă burgundă creştină. După victorie, regele a primit botezul împreună cu 3000 de nobili, de la episcopul Remigius de Reims. Acest botez a fost urmat la scurt timp şi de restul francilor.

Convertirea francilor, prin hotărârea lui Clovis, a avut rolul de contracarare a expansiunii ereziei lui Arie. În secolul următor, burgunzii, vizigoţii şi alte popoare ariene din Apus au părăsit arianismul.

Astfel, într-o vreme în care popoarele Europei erau fie ariene fie păgâne, regele franc Clovis ne apare ca un apărător al creştinismului niceconstantinopolitan.

Boris, finul basileului Mihail al III-lea

O altă personalitate politică convertită a fost Boris, din neamul bulgarilor, un popor care venea din stepele Asiei şi, împreună cu băştinaşii, au creat un stat puternic cu capitala la Preslav, având religia musulmană. În 834, Boris, cneazul bulgarilor se va converti la creştinism având ca naş pe împăratul bizantin, Mihail al III-lea. Vor fi catehizaţi prin misiunea Sfinţilor Clement, Sava, Naum, Laurenţiu şi Anghelar, patronii spirituali ai Bulgariei. Convertirea lui Boris şi a poporului a făcut ca statul bulgar să centralizeze creştinismul să facă progrese, şi comunităţile creştine să se organizeze.

„Nu mai ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ“

Marele cneaz, Vladimir al Kievului, a reuşit să unească marile confederaţii ale ruşilor albi, pe care le-a condus din 978 până în 1015. Bunica sa, Olga, era creştină. Dar încreştinarea sa s-a datorat şi relaţiilor bune cu Imperiul bizantin, căsătorindu-se cu prinţesa Ana, din dinastia Porfirogeneţilor, cu condiţia ca mai întâi să se boteze. Pe de altă parte, relaţiile cu prinţii apuseni, în special cu prietenul său, Olaf Tryggwison, principele norvegian, au făcut ca şi el să-şi dorească schimbarea mentalităţii religioase a poporului pe care îl conducea.

Pr. Adrian Gabor ne relatează ceea ce povesteşte cronica lui Nestor, referitor la încreştinarea ruşilor „Cneazul a trimis soli, să evalueze care dintre religiile existente atunci ar fi cea mai potrivită pentru poporul rus. În Asia, au găsit pe bulgarii musulmani, dar i-a deranjat mirosul picioarelor din moschee. La hazarii de lângă Marea Caspică au găsit mozaismul, de care nu le-a plăcut. Au vizitat şi pe nemţii din Apus, şi nici ritul creştin apusean nu i-a mulţumit. Dar atunci când au mers la Constantinopol şi au fost primiţi de 600 de slujitori în Catedrala Sofia, au fost impresionaţi de fastul cultului ortodox, şi au spus că «nu mai ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ»“. Acestă evaluare şi dorinţa de a se căsători cu porfirogeneta Ana au dus la acceptarea botezului pentru el şi întregul popor. „Botezul a avut loc în anul 988 împreună cu marii conducători ai drujinelor pe malul Niprului, şi puţin mai târziu urmaţi de tot poporul rus. Meritul mare al lui Vladimir a fost şi acela că a reuşit să organizeze foarte repede episcopate pe teritoriul ruşilor albi, dar şi ridicarea de mari biserici în oraşele principale ale ţaratului“, continuă părintele profesor.

Ruşii au trecut la o altă manieră de viaţă, la civilizaţie. Poporul rus s-a manifestat ca un pol proeminent în Răsăritul Europei abia după căderea Constantinopolului, când au reuşit să impună, în faţa islamului, adversarul Evangheliei, o forţă de netrecut. Şi au ajuns a treia Romă, abia după recunoaşterea patriarhiei, în anul 1589.

Ştefan a înlăturat superstiţiile, blasfemia şi adulterul

Ştefan al Ungariei, contemporan cu Vladimir al ruşilor, a domnit între 975-1038 şi a reuşit să-i convertească pe unguri în credinţa creştină de rit ortodox în anul 1001. Ungurii erau politeişti, dar în decursul istoriei au intrat de multe ori în contact cu creştinismul. „Voicu, devenit prin botez Ştefan, a reuşit să organizeze episcopii, să disciplineze pe maghiari, să impună anumite reguli izvorâte din Evanghelie, cum ar fi cinstea, corectitudinea etc. A încercat să înlăture superstiţiile, blasfemia, adulterul, de unde a primit şi denumirea de cel Sfânt“, adaugă părintele Gabor.

Iniţial, botezaţi ortodox, în sec al XI-lea, maghiarii au intrat sub jurisdicţia Romei.

„Aceste mari personalităţi ale creştinismului şi ale Bisericii au reuşit să schimbe faţa lumii, mai spune în încheiere pr. prof. Adrian Gabor. Pavel a schimbat toată Europa, Constantin a întemeiat un mare imperiu creştin, Clovis a oprit erezia lui Arie în Apus, convertirea lui Boris a înlăturat pericolul musulman la sud de Dunăre, Vladimir i-a disciplinat şi civilizat pe ruşi prin convertire, iar Ştefan al Ungariei a adus în mijlocul unui popor barbar principiile morale ale Evangheliei lui Hristos.“