Actualitate religioasă
Copiii Alepului și Crăciunul din cer

Copiii Alepului și Crăciunul din cer

La sfârșitul lunii trecute, o știre externă, de o deose­bită gravitate, trecea neobservată: sâmbătă, 24 noiembrie, în orașul sirian Alep a avut loc un atac chimic, soldat cu aproape 100 de victime, aflate în grad mare de intoxicare. Acolo, în Siria, e calea Damascului, locul unde cei care cred în Hristos au primit numele și au fost numiți, pentru prima dată în istorie, creștini. Astăzi, numărul lor, împuținat de război, e un miracol și o dovadă că Dumnezeu își alege fiii după valoarea jertfei și după liniștea cu care mulțumesc pentru darul de a fi, de a fi creștin.

După dificultățile climatice prin care a trecut Siria în ultimii ani, unde pre­cipitațiile și-au redus substan­țial volumul, existând pericolul de­șertificării masive, lipsa vege­tației și a ploii contribuind la starea de sărăcie și de înfometare conștientă a populației, atacurile cu bombe chimice au un efect devastator, hiroșimic, cernobâlian, demonic. Nu contează ce religie au victimele, dacă sunt musulmani șiiți, suniți, alawiți, dacă sunt creștini de rit greco-catolic, siro-iacobiți, protestanți, copți sau ortodocși. Se moare la fel de sfâșietor, cu dureri atroce și căile respiratorii iritate, arse, în spasme de neimaginat. Alep nu e singurul oraș în care populația a fost decimată într-un mod barbar și a determinat unul dintre cele mai mari exoduri din istoria contemporană. S-ar părea că mâinile diabolice care conduc din spate ițele acestui război și-au propus, și aproape au reușit, să dizloce orașele cu una din cea mai veche tradiție în istorie, încât nici o piatră, nici un zid, nici o construcție din patrimoniul universal de pe teritoriul Siriei să nu mai fie găsită la locul ei. Alepul este, sau cel puțin era, motorul economic al țării, avea o comunitate însemnată de armeni, vestiți pentru modul lor de a face afaceri, erau negustori și filosofi și iubitori de Dumnezeu.

Comunitatea armeană a fost dizlocată din matricea ei, luând amara cale a exilului. Dar armenii nu sunt singurele victime, căci bombele cu acid clorhidric aduc la tăcere suflarea omenească, indiferent de apar­tenența ei religioasă. Din orice oraș al Siriei, dacă cineva ar lua un album cu vederi din anii '90 sau 2000, ar vedea o armonie a stilurilor arhitecturale, bazilici, minarete de moschei, biserici zidite de cruciați, în stil gotic, ori temple antice cu influențe romane, grecești și persane, asiriene, despre care am învățat în cartea de istorie din gimnaziu. Din lumea de basm, cu ziduri crenelate și palate, a rămas doar amintirea vinovată a celor care au distrus-o. Imaginile cores­pondenților de război despre ruinele Alepului, Damascului sau Palmirei sunt desprinse din altă lume, dintr-un peisaj selenar, dintr-o planetă unde nu există oxigen, nici apă, nu crește nimic, e doar un mediu toxic, lipsit de viață. Fiarele contorsionate și grămezile de moloz ce slujesc multora drept casă nu sunt alt­ceva decât o scenă de groază dintr-un film apocaliptic.

Acolo oamenii nu mai au nume, ci sunt doar numere într-o statistică a victimelor

În timp ce îngerii copiilor din orășelele nordului european au început să croșeteze mănuși și botoșei din dantelă pentru păpușile pe care fetițele și le-ar dori sub brad, îngerii copiilor din Alep adună de sub ruine brațe sfărâmate și cos, plini de sânge și lacrimi, cos vieți, rugându-se pentru un Crăciun liniștit, îngerii copiilor din Alep susțin mâinile medicilor pe masca de oxigen numărând rar secundele-lumină care trec până când ochii copiilor se redeschid, semn că o viață e salvată. Tot ei sprijină umerii căzuți ai părinților care așteaptă dincolo de sala de operație un semn că moartea nu a învins. Acolo, la Alep, e un masacru, un genocid sub ochii corecți și indiferenți ai opiniei publice. La Alep, la Maaloula, la Damasc, sfinții au coborât din fresca ultimelor biserici, și-au sfâșiat veșmintele și au făcut din ele bandaje pentru micuții care nu mai văd, pentru cei care nu mai aud, pentru cei care nu își mai aduc aminte cum îi cheamă. Sfinții, al căror chip zugrăvit pe pereți ori în icoane a fost împuns cu baioneta de rebeli, pe care i-au mitraliat, le-au scos ochii și i-au împuns în coaste, au coborât demni și foarte vii și s-au pre­schimbat în oameni, armele lor sunt răbdarea și norul de liniște care umbrește uneori febra celor suferinzi. Deși ireal, ei coboară din icoane și se lasă ciuruiți de gloanțe atunci când acestea ar vrea să zdrobească pieptul unei mame, abat traiectoria morții, o atenuează, o ameliorează, o deviază și sunt primii care se jertfesc.

La Alep, îngerii cos grefe de piele pentru arși, împart zilnic o cutie cu alimente familiilor sărace, cumpără case celor rămași fără adăpost, au aripile trecute prin sulf și vârfurile arse de acid saric și clorhidric, au fulgii înnegriți de explozii, dar sunt totuși recognoscibili, sunt îngeri care se jertfesc peste tot, samarineni cu aripi care nu întreabă ce religie ai atunci când acordă primul ajutor, salvează oameni și lacrimile lor se preschimbă în metanii. Tot la Alep, îngerii mângâie icoanele pângărite, strâng o clipă la piept ghetuțele copiilor pentru care sărbătorile de Crăciun nu vor mai sosi niciodată. Trec dintr-o lume în alta așa cum oamenii deschid o ușă și, atunci când moare un copil, le ies îna­inte în haine de lumină și-i prind în mâini ca la botez, și-i înfășoară în straie de lumină și merg cu pruncii de mână ori în brațe la tronul lui Dumnezeu, Care îi știe pe fiecare după nume. Spun asta pentru că, într-un articol scris cu câțiva ani în urmă, după un alt atac chimic asupra orașelor siriene, cel puțin 20 de copii muriseră și nu au mai putut fi identificați întrucât toate rudele acestora deja decedaseră, doctorii le-au acordat doar numere, între care o fetiță, de doar o lună, fiind, simplu, numărul 14. Cei 20 de minori erau însă doar o fărâmă din marea de suferință a celor peste 600 de civili, internați cu o săptămână în urmă din cauza intoxicațiilor cu substanțe nocive, iar după atacul de la Khan Sheikhoun, Occidentul era impresionat de mărturia unui sirian care își pierduse, alături de fiicele gemene de aproape un an, soția și în total aproximativ 25 de rude. Fotografia tatălui, ținându-și copiii înveș­mântați în giulgiu alb pe marginea gropii, e zguduitoare.

„Când voi ajunge la Dumnezeu, îi voi spune tot!”

Aș scrie o scrisoare către Curtea Drepturilor Omului, dar porțile ei sunt înalte, au multe lacăte, iar răspunsurile sosesc greu de acolo. Așa că mă uit în calendar: la sfârșitul lunii trecute a fost prăznuit Sfântul Clement al Romei, cel care a murit martirizat în vremea împăratului Domiţian, ale cărui slugi l-au chinuit şi izgonit până în apropierea unei cetăți părăsite, Cherson, şi acolo, legându-i de grumaji o ancoră de fier cum sunt cele de pe o corabie, l-au aruncat în adâncul mării, găsindu-și sfârșitul. În preajma sărbătorii lui, Dumnezeu îngăduie o minune: atunci, apa mării se retrage cam la trei mile în larg, dezvelind mormântul sfântului pentru cei care vor să-l cinstească și rămâne așa o săptămână.

Mi-a atras atenția un fapt pe care îl consemnează tradiția Bisericii, despre un copil pe care părinții l-au pierdut în mulțime la prăznuirea sfântului și l-au găsit viu după un an, când apele s-au dat la o parte, spunând tuturor că Sfântul Clement l-a hrănit și păzit cu rugile sale de cumpenele și fiarele adâncurilor. Sfântul Clement a ieșit din mare primind în brațele sale răniții din Alep, a stat de gardă ca un medic de ambulanță, schimbând garda en Kyrio când alt sfânt, ocrotitor al copiilor și grabnic ajutător, Sfântul Stelian, a preluat pe umerii săi sufe­rințele pruncilor, alergând spre Hristos, Cel Care vindecă pe cei smeriți cu inima și dezleagă zdrobirile lor. Rămân memorabile cuvintele unui copil sirian, rănit grav în urma unui bombardament, care în ultimele clipe de viață, plin de sânge și de praf, a zis: „Când voi ajunge la Dumnezeu, îi voi spune tot!”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!