Cosmosul întreg intră în Biserică prin inima omului

Vremurile în care trăim sunt o bună dovadă că achiziţiile ştiinţelor sau asigurarea progresului economic, pentru o naţiune sau regiune, nu fac neapărat lumea mai bună. Inechitatea socială, exploatarea neraţională a resurselor, dispariţia speciilor, poluarea sau distrugerea ecosistemelor, conflictele militare, fiecare dintre acestea şi toate deodată arată vulnerabilităţile civilizaţiei întemeiate, în mod autonom, pe puterile omeneşti.

Nici ştiinţa, nici tehnologia şi nici prosperitatea economică nu mântuiesc lumea, în mod necesar, şi nici nu contribuie într-un mod inevitabil la edificarea spirituală a omului. Dimpotrivă, pare că sub imperativul economic, militar şi, adesea, politic, ştiinţa, tehnologia şi dezvoltarea economică au adus ori au sporit multe dintre aceste probleme.

De cealaltă parte, spiritualitatea ortodoxă descoperă întreaga Creaţie ca fiind o scară către Dumnezeu. Prin înţelesurile ascunse în ea, omul poate trece de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele sensibile la cele inteligibile, către o înţelegere tot mai cuprinzătoare a lumii, ca dar pentru comuniunea cu semenii lui şi pentru o viaţă euharistică orientată spre Creator.

Între acestea două destinaţii posibile, omul caută drumul ce ocoleşte umbrele prezentului tehnologic, consumerist şi plin de inechităţi sociale, şi care duce la viaţă luminoasă, în comuniune de iubire cu semenii şi cu Dumnezeu, într-o lume mai bună. Însă cărarea care duce la lumină trece chiar prin inima lui.

Lumea în care trăim - lumini şi umbre

Am scris, în mai multe rânduri, în cadrul acestei rubrici, că descoperirile ştiinţifice ce privesc lumea pot avea un înţeles sau o valoare spirituală. Mai general, spiritualitatea ortodoxă vede Universul întreg ca fiind destinat să devină Biserică. Însă, este la fel de bine dovedit că ştiinţa şi tehnologile de care dispunem, utilizate iresponsabil, pot transforma această natură extraordinară în care trăim într-un tărâm întunecat. Societatea ştiinţei şi a tehnologiilor în care trăim şi-a anunţat deja riscurile. Ele afectează natura întreagă, viaţa speciilor şi, mai ales, viaţa noastră şi a semenilor noştri. Lumea este deja marcată profund, în unele privinţe şi în anumite regiuni, de numeroase dezechilibre ecologice şi economice, de multe şi stridente inechităţi sociale. Deodată cu prosperitatea economică şi libertatea individuală, dar şi cu toate reperele civilizatorii ale modernităţii, lumea în care trăim a devenit un loc al suferinţei, al ameninţărilor şi al morţii, pentru multe specii de plante şi animale, dar mai ales pentru oameni.

Frumuseţile sunt pretutindeni

Faptul că lumea poate fi şcoala creşterii noastre şi poate deveni, în cele din urmă, Biserică sau, dimpotrivă, tărâmul păcatului şi al morţii, ţine de felul vieţuirii omului în lume, de modul cum el întrebuinţează lucrurile şi puterile create. În mai multe rânduri s-a spus că frumuseţea lumii şi a teoriilor ştiinţifice despre ea, simetriile constituenţilor materiei şi ale legilor, armoniile forţelor fizice, complexitatea ecosistemelor, culorile anotimpurilor, cântecul păsărilor, roadele pomilor, coabitarea speciilor, înţeleapta alcătuire a omului, fiecare şi toate laolaltă reflectă, în diverse forme, frumuseţile Creaţiei. Frumuseţea Creaţiei împletită cu raţionalitatea ei sunt prezente în toate cele din lume, în toate lucrurile, locurile şi adâncimile ei, iar ştiinţa caută să le suprindă tot mai bine pe acestea, coborând tot mai aproape de temeiurile lor fizice şi urcând spre teorii tot mai cuprinzătoare despre ele.

Biserica poate primi în ea întreg Universul

Din perspectivă ortodoxă, deşi teoriile ştiinţifice ne arată o spectaculoasă frumuseţe şi o extraordinară adâncime de înţelesuri chiar în lumea fizică, valoarea supremă a Creaţiei încă nu este cuprinsă în toate acestea. Creaţia este mai mult decât putem cuprinde prin simţuri şi prin matematica minţii, tot aşa cum şi omul este mai mult decât un simplu inginer în ea. Din perspectivă ortodoxă, Creaţia este destinată să devină Biserică, iar omul este chemat să fie preot în ea. Cuprinderea cosmosului în Biserică se înfăptuieşte când oamenii pun peste toate darurile lui Dumnezeu din el Crucea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel afirmă acest lucru: „Lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume“ (Galateni 6, 14). Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „toate cele văzute se cer după cruce, adică după deprinderea de a stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele“1. Părintele Stăniloae comentează aici: „Lumea nu mai are pentru mine ceva care să mă atragă spre ea, nici în mine nu mai e ceva care să mă împingă spre lume. Sufletul se satisface deplin prin comuniunea cu Dumnezeu Cel personal, nu prin lucruri. Ele trebuie să fie numai mediul transparent al lui Dumnezeu Cel personal, semne ale iubirii Lui. Când este El Însuşi în faţa mea, nu mai am nevoie de semne“2.

Aşadar, în Biserica extinsă până la marginile cosmosului, care cuprinde în ea toate cele create, nu sunt contemplate doar înţelesurile raţionale ale celor create. Ele nu sunt pătrunse doar raţional, cu mintea, ci şi prin iubire, văzute în duh. Ele se descoperă, dincolo de înţelesurile lor raţionale, ca fiind comunicatoare ale căldurii iubirii Persoanelor Sfintei Treimi, Care Îşi exprimă iubirea şi prin lumea lucrurilor! Pentru că în ele nu se arată numai înţelesurile adânci din adâncul lucrurilor, ci se dezvăluie şi o parte din iubirea pe care omul o primeşte direct în inima lui. De aceea, pentru Sfântul Calist Patriarhul, inima omului era pământul din Eden, pomenit în referatul Facerii. În acest pământ, prin lucrarea de bunăvoie, Adam trebuia să sădească luminile cunoştinţei.

Omul poate fi sălaşul lui Dumnezeu

Omul are această chemare de a descoperi frumuseţea Universului şi de a-i da expresii şi utilizări ziditoare pentru el şi pentru semeni, de a pune în valoare modul cum diverse procese şi fenomene din natură sunt legate între ele şi într-un fel folositor pentru om, cum întreg Universul se dovedeşte a fi operă inteligibilă pentru el. Însă, dincolo de acestea, omul poate să sporească propria lui frumuseţe şi pe cea a Universului.

Este adevărat, şi cosmologia o dovedeşte astăzi tot mai pregnant, că este un dar nepreţuit faptul că întregul Univers poate intra în mintea noastră, că îl putem înţelege. Acest fapt ne dovedeşte, într-un fel, cât de încăpătoare este mintea omului, cu ce cuprindere extraordinară este înzestrată raţiunea lui. Însă, Revelaţia dezvăluie că omul este menit să primească chiar mai mult! El poate fi sălaşul lui Dumnezeu! În Maica Domnului a fost atins ţelul Creaţiei. Aşa cum pomul ţinteşte spre rod, tot aşa Creaţia ţinteşte spre Maica Domnului. În ea se arată puterea şi posibilitatea conlucrării umane cu Dumnezeu, în realizarea mântuirii, manifestată în capacitatea omului, descoperită în Maria, de a deveni „născător de Dumnezeu“3.

Ramurile de finic - faptele şi virtuţile omului

Aşadar, e o situaţie de viaţă cu totul privilegiată să vieţuim într-un Univers imens, a căror taine şi splendori par să nu se sfârşească, potrivit cu mintea noastră capabilă să-i desluşească complexitatea lui şi să-i descrie matematicile adânci. Deşi este copleşitor de mult, totuşi, este departe de a fi tot ceea ce putem primi în viaţă. Suntem destinaţi unei frumuseţi cu mult mai mari şi unor experienţe cu mult mai adânci. Nu ni s-a dat doar să întrezărim o parte din propriul misterului, nu ni s-a dat doar capacitatea de a ne apropia prin ştiinţă sau prin reflecţia filosofică de înţelegerea acestei raţionalităţi extraordinare a Universului şi a propriei fiinţe. Oamenilor li s-a dat putinţa de a fi „născători de Dumnezeu“! Omului i s-a dat posibilitatea comuniunii şi unirii cu Cel veşnic şi necreat, care a făcut lumea, ceea ce este, potrivit Sfântului Grigore Palama, cu mult mai mult decât toată înţelepciunea şi mai presus de toată ştiinţa. Nu pentru această lume suntem făcuţi, ci ca să locuim în casa Celui Preaînalt şi ca să fim locuiţi de El.

Omul poate fi cel care Îl întâmpină pe Dumnezeu Care vine în sufletul lui ca Împărat, cum a intrat Hristos în Ierusalim, în Duminica Floriilor! Omul este destinat să-L primească în mintea şi în inima lui, în sufletul, trupul şi viaţa lui pe Împăratul Hristos, întâmpinându-L cu ramurile propriilor osteneli, a virtuţilor şi a cunoştinţelor duhovniceşti cu care se pot împodobi mintea, inima şi sufletul lui. Ramurile de finic pot fi gândurile duhovniceşti, crescute prin contemplarea celor inteligibile din Creaţie, inima lui curată, încălzită de dragostea către semeni, dar şi virtuţile şi faptele bune, ca lucrări ale sufletului şi ale trupului! Toate sunt ramuri de finic pe care omul le poate culege, prin osteneala duhovnicească, printr-o viaţă curată.

Vederea sfinţilor - pretutindeni lumina şi iubirea lui Dumnezeu

Cum vede un sfânt lumea? Rugăciunile sfinţilor arată cel mai bine viziunea lor, felul vederii lor duhovniceşti cu privire la lumea în care trăim. Rugăciunile sfinţilor ne arată o lume plină de lumină, lucrarea şi căldura iubirii Sfintei Treimi! „Treime mai presus de fire, preabună, preadumnezeiască, atotputernică, a toate văzătoare, nevăzută, nepătrunsă, făcătoarea fiinţelor celor înţelegătoare şi a firilor celor cuvântătoare; bunătatea cea firească, lumina cea apropiată, Care luminezi pe tot omul ce vine în lume (…) Te slăvim pe Tine, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Atotţiitorule Împărate, Cel ce eşti mai înainte de veci. Te slăvim pe Tine, Ziditorule şi Făcătorule a toate (…) Astăzi ne-a sosit nouă tuturor vreme de praznic şi ceata sfinţilor cu noi se adună, şi îngerii cu oamenii împreună prăznuiesc. Astăzi harul Sfântului Duh, în chip de porumbel, peste ape se pogoară. Astăzi Soarele cel neapus a răsărit, şi lumea cu lumina Domnului se luminează. Astăzi luna cu raze luminoase luminează pământul. Astăzi stelele cele luminoase, cu lumina strălucirii lor, lumea înfrumuseţează. Astăzi norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii. Astăzi, Cel nefăcut, de bunăvoia Sa, este atins cu mâna de către făptura Sa“.4 „Cu puterea Ta ţii făptura şi cu purtarea Ta de grijă chiverniseşti lumea. Tu din patru stihii ai întocmit făptura şi cu patru vremi ai încununat curgerea anului. De Tine se cutremură toate puterile îngereşti. Pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine te slăveşte luna. Ţie se supun stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc adâncurile. Ţie îţi slujesc izvoarele. Tu ai întins cerul ca un cort. Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu ai revărsat aerul spre răsuflare. (…) Că Tu, Dumnezeu fiind, necuprins de gând şi de cuvânt, şi fără de început, ai venit pe pământ chip de rob luând, întru asemănarea omenească făcându-Te“5. „Doamne, Cel ce eşti preacurat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns, cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat şi fără de răutate; Care singur ai nemurire, locuind în lumina cea neapropiată; Care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele zidite în ele; Care plineşti cererile, mai înainte de cerere“.6 „Binecuvântat eşti Doamne, Stăpâne Atotţiitorule, Care ai luminat ziua cu lumină de soare şi noaptea ai făcut-o să lucească cu raze de foc; Cel ce ne-ai învrednicit pe noi să trecem lungimea zilei şi să ne apropiem de începutul nopţii“.7 „Dumnezeule cel mare şi preaînalt, Care singur ai nemurire şi locuieşti în lumina cea neapropiată; Cel ce ai făcut toată făptura cu înţelepciune; Cel ce ai despărţit lumina de întuneric şi ai pus Soarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele, spre stăpânirea nopţii“.8

Omul este cuvântul în care vorbeşte lumea

În toate cele făcute de Dumnezeu, sfinţii Îl văd pe El. În toate cele ce se mişcă în lume, ei Îl văd pe El. Toate sunt cuprinse şi aduse înaintea Lui ca înaintea Dăruitorului a toate, ca daruri primite şi ca ofrandă adusă Lui. De aceea, în Biserică, noi repetăm rugăciunile sfinţilor şi citim scrierile lor ca să se imprime în noi felul lor de a vedea lumea, ca să privim şi noi viaţa, lumea şi lucrurile din ea cum le privesc ei, pline de bunătatea, iubirea şi lucrarea lui Dumnezeu.

Când în om intră cu adevărat Hristos ca împărat, el se face sălaşul Lui, lumea întreagă devine pentru el Biserică şi el slujeşte ca preot în ea. Lucrurile din ea sunt prilejul de întâlnire cu Dumnezeu, şi munca este Liturghie. Iar aceste lucrări se împlinesc deodată, căci, în măsura în care omul îşi sfinţeşte viaţa, pe măsură ce se lasă locuit de Hristos, pe măsură ce omul se hristifcă, întreg cosmosul se umanizează. „Universul se mântuieşte prin om. Căci omul e ipostasul cosmosului întreg, care participă la el. Pământul găseşte sensul său personal, ipostatic, în om. Lumea urmează omului, pentru că este ca o natură a lui; e „antroposfera“ lui, s-ar putea zice. Şi această legătură antropo-cosmică se împlineşte când se împlineşte legătura chipului uman cu Dumnezeu, prototipul său.... Deci suntem responsabili de lume. Suntem cuvântul, logosul în care lumea vorbeşte, şi nu depinde decât de noi ca ea să hulească sau să se roage“.9

Întâmpinarea Domnului în Ierusalimul tainic al inimii

Mai cuprinzător, strădania de a sfinţi darul vieţii şi darurile lumii prin Crucea lui Hristos şi aceea de a ne ruga cu rugăciunile sfinţilor, osteneala rodirii gândurilor duhovniceşti şi cea de curăţire a inimii pentru câştigul nepătimirii şi al iubirii, toate acestea sunt cuprinse în lucrarea oricărui creştin de dobândire a vieţii duhovniceşti. Toate urmăresc dobândirea harului, adică pnevmatizarea omului. Aceasta este „covârşirea naturalului şi logicului în noi şi în relaţiile noastre cu natura şi cu semenii noştri prin puterile mai presus de fire“. Atât de sus urcă această scară a vieţii spirituale încât duce chiar la unirea cu Dumnezeu.

Dacă omul Îl primeşte pe Hristos în Ierusalimul interior, cu ramurile rodirii lui duhovniceşti, ca Împărat al vieţii lui, lumea întreagă devine Biserică; toate lucrurile create de Dumnezeu îţi dezvăluie înţelesurile prin care omul se poate uni cu El; toate cele create sunt taine prin care El Îşi comunică lucrarea Lui iubitoare pentru noi, şi toată osteneala noastră devine Liturghie. Universul întreg intră în Biserică, prin inima omului, odată cu intrarea lui Hristos în viaţa noastră, ca în propriul nostru Ierusalim! Iar cei ce L-au întâmpinat şi L-au primit ca Împărat, vieţuiesc în comuniune cu El, sunt deja în El şi au ajuns să Îl vadă, în toate, pe El.

Note:

1 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, ediţia a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 236.

2 Ibidem.

3 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 152.

4 Rugăciune la Slujba Aghezmei Mari, Molitfelnic, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 682-685.

5 Ibidem.

6 Rugăciunea I de la Vecernia din Ziua Rusaliilor, Molitfelnic, ed. cit., pp. 701-702.

7 Rugăciunea a II-a de la Vecernia din Ziua Rusaliilor, Molitfelnic, ed. cit., pp. 703-704.

8 Rugăciunea a VII-a de la Vecernia din Ziua Rusaliilor, Molitfelnic, ed. cit., p. 714.

9 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., p. 286.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!