Religie şi ştiinţă
Creaţia, rezultatul bunăvoinţei lui Dumnezeu

Creaţia, rezultatul bunăvoinţei lui Dumnezeu

Epopeea explorării lumii este la fel de lungă ca şi istoria omenirii. A fost formulat un număr tot mai mare de întrebări care vizează chestiuni din ce în ce mai restrânse cu privire la natura înconjurătoare, la materie sau la univers. Răspunsurile lor au dezvăluit edificiul extrem de complex şi armonios al lumii în care trăim, în care o multitudine de aspecte mărunte sunt aşezate cu grijă, ca viaţa noastră să fie posibilă în aceste coordonate: cu anotimpuri distincte, cu hrană ce creşte din lumină, pământ şi apă, cu o imensă farmacie naturală ascunsă în lumea vie, potrivită trebuinţelor noastre, cu un habitat natural care oferă nu doar şansa de a trăi, ci şi imboldul către o reflecţie filosofică, către interogaţii cu privire la lumea extraordinară în care trăim.

Cu cât se adună mai multe date din universul în care trăim, cu atât mai mult lumea se descoperă ca fiind croită atent, pentru om. Chiar şi fără alte dovezi de ordin ştiinţific, ipoteza că ea a fost făcută pentru el, de cineva care îi cunoaşte bine nevoile şi resorturile creşterii spirituale, este greu de evitat. Dar, aşa cum am scris în câteva articole ale acestei rubrici, în unele privinţe s-ar putea spune că ştiinţele au ales o altă cale: aceea de a furniza teorii sau modele eliberate de cât mai multe determinări posibile, încât fereastra către un orizont spiritual să fie închisă. În acest fel, s-ar putea crede că misterul lumii şi cel al omului ar putea fi definitiv ferecate în legăturile raţiunii. Dar, în acest fel, s-ar acoperi valenţe edificatoare ale Creaţiei, încât ea nu mai poate fi întrebuinţată înspre creşterea noastră spirituală.

În opoziţie cu viziunea autonomă a unor modele ştiinţifice care încearcă explicitarea originii lumii prin procese haotice şi mecanisme aleatoare, gândirea patristică pune la temelia întregii existenţe iubirea lui Dumnezeu. Iar în temeiurile ei se vede şi finalitatea ei.

Gândul, cuvântul şi fapta

Tot mai multe întrebări sunt puse în experienţa de viaţă a omului, există foarte adesea o deosebire între gândul, voinţa, cuvântul şi faptele sale. Adeseori, ceva anume este gândit, spre altceva înclină voinţa, altceva diferit este exprimat prin cuvânt şi, în multe situaţii, alta este fapta care urmează acestora. Dumnezeu însă nu este precum cum sunt oamenii. El gândeşte numai binele şi creează prin cuvânt. El voieşte să creeze lumea aşa cum a gândit-o, şi o creează prin cuvânt, păstrând conformitatea ei cu bunele Lui voiri. În El, voinţa e, în acelaşi timp, şi putere, încât „oricâte făpturi au fost concepute de El a fi aduse la viaţă, toate au fost chemate la existenţă aşa cum au fost gândite. De aceea, toate câte sunt în Dumnezeu sunt cugetate în acelaşi timp ca stând la temelia creării tuturor făpturilor, atât Voinţa, cât şi Înţelepciunea şi Puterea Domnului“(1).

Lumea, creată prin Logos

Pe de altă parte, pasajul biblic ce menţionează că „la început era Cuvântul“, spune, de fapt, că El era din veşnicie, şi înainte de facerea timpului şi a lumii. Textul desluşeşte, de fapt, cu Cine vorbea Dumnezeu când a spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. El vorbea cu Fiul Lui. Sf. Efrem Sirul, de exemplu, remarcă acest aspect: „La început lucrurile au fost create prin Cel Întâi­Născut“, şi Celui Întâi-Născut Îi vorbea Dumnezeu atunci când l-a creat pe Adam (2). În legătură cu aceasta, s-a precizat deja că Părinţii Primului Sinod Ecumenic au făcut precizări importante pentru o înţelegere corectă a adevărurilor de credinţă cu privire la modalităţile acţiunii creatoare. Sf. Atanasie a afirmat Logosul ca fiind prezent în Creaţie, El fiind Cel prin Care lumea a luat fiinţă (3). Subsecvent, şi într-un mod cât se poate de firesc, articolele de credinţă mărturisite la Niceea au menţiuni cosmologice şi soteriologice, fiind întemeiate pe convingerea că numai Creatorul poate să mântuiască deplin lumea şi pe om. Cuvântul trebuie să fie Dumnezeu adevărat, şi nu făptură creată. Se descoperă, aşadar, că Dumnezeu a făcut toate lucrurile din nimic, prin Logosul Său, prin Iisus Hristos, Domnul, Cel ce era „la început“, dar Care nu are început, Cel care este principiul prin care s­au făcut toate lucrurile şi veacurile (4).

Lumea străbătută de Duhul Sfânt

Dar, primul verset al cărţii Facerea afirmă că Pământul era netocmit şi gol (5) şi că „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul (6) lui Dumnezeu se purta (7) pe deasupra apelor“. Într-un alt text din Cartea înţelepciunii lui Solomon (12, 1), se menţionează, de asemenea, că „Duhul Tău, Cel fără de stricăciune, este întru toate“. Lumea creată este, deci, străbătută şi de energiile creatoare ale Duhului Sfânt. El este prezent în Creaţie, pe toate susţinându-le din interior. Din această perspectivă, Sfintele Taine sunt o restaurare a energiilor lumii acesteia, prin primirea în ele a energiilor necreate, împărtăşite de Duhul Sfânt. În aceasta însă se vede şi o anumită capacitate a materiei de a sta sub puterea energiilor necreate ale Duhului Sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, consideră că „în ape era o energie plină de viaţă; nu era, simplu, o apă stătătoare şi nemişcătoare, ci mişcătoare, care avea putere de viaţă în ea“ (8). Necreatul se împleteşte deci cu creatul, harul fiind o realitate internă structurii lumii, care ordonează din interior întreaga lume creată (9).

Dumnezeu - peste toate, prin toate şi întru toţi

Sfântul Irineu se referă la toate aceste aspecte în comentariile pe marginea unui text din Epistola către Efeseni (4, 6), precizând modul cum Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Persoanele Sfintei Treimi, participă la Creaţie. El utilizează pentru aceasta două grupe de prepoziţii prin care exprimă două aspecte complementare ale Creaţiei, anume originea şi modalitatea ei. Şi Fiul, şi Duhul Sfânt, şi creaturile îşi au originea în Tatăl, cu o diferenţă esenţia-lă: creaturile provin doar de la Dumnezeu (a Deo) nu din El. Ele nu sunt extrase (cu un termen mai puţin potrivit) din Dumnezeu (e Deo), adică nu provin din substanţa divină (10). Sfântul Apostolul Pavel scrie: „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi“ (Efeseni 4, 6). „Peste toate“ este Tatăl, „prin toate“ este Cuvântul, căci prin El au venit toate de la Tatăl, iar „întru toţi“ este Duhul Sfânt care îl armonizează pe om întru asemănarea cu Dumnezeu (11). Şi Sfântul Efrem Sirul, pentru a nu da decât două exemple, afirmă că „Tatăl a grăit, Fiul a zidit şi se cădea ca şi Duhul să-Şi aducă lucrarea. Şi aceasta a făcut-o purtându-se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime“ (12).

Temelia lumii - buna voire a lui Dumnezeu

Din perspectivă creştină, Creaţia lumii nu decurge dintr-o necesitate, nu este implacabilă, ci rezultatul bunăvoinţei lui Dumnezeu. El vrea să facă lumea şi vrea ca ea să fie capabilă să se împărtăşească de bunătăţile Sale. Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că, în actul Creaţiei, Dumnezeu nu a fost împins de necesitate, ci îl face pe om în virtutea iubirii Sale, în vederea comuniunii cu El. „Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea, şi celelalte daruri câte se văd în jurul firii dumnezeieşti să nu rămână fără efect, nefiind cineva care să se împărtăşească şi să se bucure de ele“ (13). Şi fericitul Augustin formulează asemănător, prin expresia quia bonus, quia voluit (bunătatea şi voinţa lui Dumnezeu) (14).

Creaţia lumii nu este o risipire de forţe fără finalitate, o decizie spontană a energiilor care produc fiinţele în virtutea unei necesităţi a firii dumnezeieşti. Distincţia are numeroase consecinţe, care arată că lumea nu este făcută în mod inevitabil, ci din voia lui Dumnezeu, liberă, nedeterminată nici măcar de firea Lui. Motivul Creaţiei este, deci, iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost aşa, Dumnezeu nu mai era liber să o creeze, ci dimpotrivă, ar fi fost îngrădit să o facă.

Întrebări şi răspunsuri edificatoare

Omul a fost făcut după Chipul lui Dumnezeu, după Cuvânt, ca subiect care să-L poată gândi pe El, încât el se mişcă spre existenţă în baza unei chemări din partea lui Dumnezeu-Cuvântul (15). Din acest motiv, perspectiva teologică nu îngăduie ca omul să fie considerat rezultatul întâlnirii unor forţe impersonale, produsul unor mecanisme oarbe, îngrămădirea conjuncturală a unor elemente şi structuri vii. Nici lumea nu este rostogolirea iminentă a unor cauze şi efecte, rezultatul unor procese implacabile. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca cele mai grele dintre întrebările vieţii, privind rostul existenţei noastre şi al lumii, să fie îndreptate către atomii şi moleculele care ne alcătuiesc sau către interacţiunile fundamentale care ţin legate componentele acestea. Dar este uşor de sesizat că, pentru un subiect conştient şi irepetabil, o astfel de interogaţie ultimă nu poate fi adresată unor puteri impersonale. Din partea acelora omul nu poate primi vreun răspuns edificator.

Răspunsuri pentru minte şi pentru viaţă

Aşadar, pe de o parte, căutarea unui răspuns dovedeşte conştientizarea unei lipse, iar formularea unei întrebări este, într-un mod incipient, semnul că ceea ce căutăm este, într-o anumită măsură, comprehensibil. Nu s-ar putea naşte în noi întrebări fără credinţa că pentru ele există şi răspunsuri care ne lipsesc, şi de care ne putem apropia. În felul acesta, întrebările care se ivesc la întâlnirea noastră cu lumea ne arată că ea este, într-un fel, deschisă către noi, potrivită trebuinţelor şi comprehensibilă.

Pe de altă parte, însă, persoană după chipul lui Dumnezeu, omul are o existenţă mult mai bogată, de o adâncime ce depăşeşte întreaga lume creată. De aceea, el nu se poate împlini prin răspunsurile primite din lumea creată. El nu este chemat să pună doar întrebări cu privire la lume, şi nu creşte doar prin răspunsurile descoperite în ea. Omul trebuie să dea, la rândul lui, răspunsuri, să reacţioneze într-un fel după ce a pus întrebări, pentru a putea înlesni primirea altor răspunsuri, mai cuprinzătoare, şi pentru a creşte prin ele. Acţionând în lume într-un anumit fel, şi răspunsurile primite din ea sunt tot mai limpezi. Părintele Stăniloae observă aceasta, când scrie că „omul nu creşte numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanţe produse de Dumnezeu pentru creşterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia“ (16). În mod concret, omul poate interveni în lume, o poate adapta la nevoile sale, o poate folosi pentru a-şi exprima intenţiile creatoare.

Lumea are pecetea Treimii

Iar dacă lumea este opera Dumnezeului-Treime, poartă în ea reflexele luminilor Treimii. Dragostea şi comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi se răsfrâng în lume, şi se cer extinse şi la nivelul întregii Creaţii. Întrucât Creaţia presupune Treimea, şi „pecetea“ Treimii e imprimată în toată Creaţia, iar acest fapt introduce „iconomia mântuirii“ (17). Precedată de un proiect dumnezeiesc, Creaţia este străbătută la toate nivelurile ei de prezenţa energiilor divine, fără ca acestea să se confunde cu ea. Scopul acestui proiect este însăşi Taina Întrupării, a perihorezei (unirii) dintre natura divină şi cea umană în Iisus Hristos. Logosul, care a pus pecetea peste şi în lume, se înveşmântează chiar în Chipul Lui, în om, coborând în ea. În Ambigua, p. 97, scopul lumii este taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni. Iar în altă parte: „Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos“ (18).

Destinul lumii este ascuns în temelia ei

Consideraţiile Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt aici deosebit de folositoare, întrucât el subliniază că „unirea hotarului, definitului, şi a nehotărniciei, indefinitului, a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării“ a fost cugetată şi rânduită dinainte de veacuri. Iar această taină, spune el, s-a înfăptuit în Hristos, Care S-a întrupat, împlinind hotărârea de mai înainte a lui Dumnezeu. „Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia Care este, după fiinţă, cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea, ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a Aceluia, în care s-a învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele“ (19). Plecând de la acest pasaj, părintele Stăniloae arată că, după Sfântul Maxim, şi fără de păcat lumea era destinată, oricum, unei întrupări a Logosului în ea, unei morţi şi învieri a omenităţii Logosului şi a lumii în El. Păcatul a dat acestei întrupări „caracterul de extremă chenoză, crucii caracterul sângeros şi ispăşitor, iar învierii caracterul de biruinţă asupra morţii“. Fără păcat, scrie părintele Stăniloae, ar fi fost o întrupare, o cruce şi o înviere mistică, „în sensul în care creatul, chiar ca atare (chiar ajuns la nepătimire), trebuie să primească în el pe Dumnezeu într-un mod mai deplin - întruparea, să se odihnească de activităţile şi însuşirile sale - moartea, şi să învie la o activitate exclusiv dumnezeiască - îndumnezeirea. Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost Înainte-mergătorul pe acest drum“ (20).

1 Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaemeron, în PSB, vol. 30, p. 96;

2 Sf. Efrem Sirul, Imnul despre credinţă VI, 6 şi 7, apud Colette Pasquet, „Creaţia în viziunea părinţilor sirieni“, în vol. Creaţia, Editura Anastasia, 2003, p. 111. De altfel, autoarea remarcă faptul că Efrem Sirul are note specifice, utilizând pentru a-L numi pe Hristos expresii ca „Unul-Născut“ sau „Fiul“ mult mai frecvent decât „Cuvântul“. Ibidem, nota 137, p. 110.

3 Cf. Jaroslav Pelikan, Tradiţia Creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, Naşterea tradiţiei universale (100-600), Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 218;

4 Ibidem;

5 Facerea 1, 2. Biblia. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod traduce „nedesluşit şi neîmplinit“, făcând şi observaţia că nedesluşit ar fi invizibil sau de-abia vizibil, ca prin abur, iar neîmplinit ar fi netocmit pe de-a-ntregul, pustiu, gol, deşert, fără viaţă. Ebraicul tohu-bohu sugerează ideea de haos, de materie informă, creată din nimic, dar încă neorganizată, nedesluşită. Ediţia în limba română a Septuagintei traduce nevăzut (aoratos) şi neorânduit (akataskeuastos). Septuaginta, volum coordonat de Cristian Bădiliţă, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2004, vol. I;

6 „Pneuma“ traduce ebraicul „ruah“, cuvânt polisemic cu înţelesul de suflare, energie vitală, vânt, adiere, prezenţă divină, Duhul dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Biblia. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod;

7 „Se purta“, adică se mişca, plutea peste apă, cu înţelesul pe care îl are şi în Facerea 7, 18. Sf. Vasile cel Mare menţionează o explicaţie a verbului din siriană, după care duhul lui Dumnezeu ar încălzi apa, pregătind naşterea făpturilor, asemenea unei cloşti pe cuibar. Cf. Omilii la Hexaemeron, II, 16. Textul Masoretic are un verb rar de sens nesigur, care evocă tremurul (Ieremia 23, 9) sau zborul unei păsări care planează deasupra puilor (Deuteronom 32, 11). Septuaginta, vol. I. Duhul Sfânt la momentul Epifaniei, arătat în chipul porumbelului, aşa cum este consemnat în Matei (3, 16), se corelează cu acest ultim înţeles;

8 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia, II, IV, în PSB, vol. 21, p. 47;

9 Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al Creaţiei, Editura ASAB, Bucureşti, 2004, p. 217;

10 Cf. Jaques Fantino, Sfântul Irineu: Prima sinteză despre Creaţie, în vol. Creaţia, p. 36;

11 Irineu de Lyon, Demonstraţia propovăduirii apostolice, traducere din limba franceză, introducere şi note de Remus Rus, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, pp. 69-70;

12 Cf. Tâlcuire la Facere, apud Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii, omul începuturilor, Editura Sophia, 2001, p. 72;

13 Cuvântarea Catehetică cea Mare, P.G. 45, col. 21, apud Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 1, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 232.

14 Marie-Anne Vannier, Creaţia în viziunea Sfinţilor Părinţi, în volumul Creaţia, p. 73;

15 Cf. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 9;

16 Dumitru Stăniloae, Dinamica Creaţiei în Biserică, în rev. Ortodoxia, 3-4/1977, p. 285;

17 Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 265;

18 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 60, în Filocalia, vol. III p. 332;

19 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răspunsul 60, pp. 304, 305, 306;

20 Dumitru Stăniloae, notă, ibidem.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!