Theologica
Creativitate, har și libertate în universul icoanei

Creativitate, har și libertate în universul icoanei

04 Ianuarie 2018

A fi iconograf înseamnă să fii însetat de Frumos și dornic de a-L reprezenta spre mântuirea celor de lângă tine, înseamnă să fii dedicat trup și suflet artei și să te nevoiești pentru ca mesajul ei să devină ziditor de suflete. Vocația iconografului este să zugrăvească responsabil și smerit chipuri sfinte și să transmită prin forme și culori roadele Întrupării lui Hristos. Rugăciunea lui se împletește cu cea a sfinților reprezentați, iar libertatea creativității lui trebuie să rodească tot mai mult, rămânând totodată pe calea poruncilor Sfintei Tradiții.

Arhimandritul So­fronie Saharov a ­împletit în sine ru­­­gă­ciunea cu o via­ță dedicată artei, iar maica Gabriela, una dintre monahiile din comunitatea pe care acesta a întemeiat-o la Essex, scrie într-o revistă ortodoxă de limbă franceză despre exemplul vieții lui. Încă din tinerețe, părintele Sofronie își dedicase viața artei. A picta era totul pentru el. Maniera lui de a percepe lumea trecea prin ochii săi de pictor; toate reacțiile și expresiile sale erau filtrate prin prisma picturii. Din copilărie, el fusese foarte interesat de veș­nicie și de ceea ce se întâmplă după moarte, și i se părea natural să caute soluții la acestea în arta sa. În cadrul acestei căutări a veș­niciei, el a abandonat pentru câți­va ani credința creștină a co­pilăriei sale și s-a consacrat misticismului oriental, gândind că acesta l-ar conduce către adevăruri mai înalte și mai cuprinzătoare. În plus, a suferit in­­flu­­ența scrierilor și artei lui Kandinsky și a intrat în lumea abstractizării. Pentru puțin timp, el a încercat această cale, până când i-a devenit clar faptul că aceasta nu-i rezolva întrebările, ci îl conducea spre vid. „Așa cum fiecare artist percepe realitatea obiectivă prin normele și modurile artei sale, la fel și eu găseam în jurul meu idei pentru studiile mele abstracte despre viață. Priveam un om, o casă, o plantă, un mecanism complicat, umbre cu forme extraordinare pe pereți și pe plafoane, flăcări tremurânde dintr-un foc jucăuș, și mă inspiram din ele pentru a crea artă abstractă, creând în imaginația mea viziuni care nu erau asemănătoare realității. Așa interpretam învățătura maestrului meu, nu pentru a copia fenomenele naturale, ci pentru a produce noi realizări picturale. Din fericire, nu mi-a luat mult să realizez că nu-mi era dat mie, ființă umană, să creez din nimic, în felul în care numai Dumnezeu poate crea. Am înțeles că tot ceea ce eu cream era condiționat de ceea ce exista deja. Nu puteam să inventez o nouă culoare sau o linie care să nu fi existat vreodată, sau oriunde altundeva, înainte. Un tablou abstract este precum un șir de cuvinte, probabil frumoase și sonore în ele însele, dar care nu exprimă niciodată o gândire com­pletă. Pe scurt, un tablou ab­stract reprezenta o dezintegrare a ființei, o cădere în vid, o întoarcere la neființă, din care am fost chemați printr-un act creator de către Dumnezeu.” (Wisdom from Mount Athos. Writings of Staretz Silouan)

Asociere la opera lui Dumnezeu

Această tranziție nu a fost ușoară, i-a luat mult timp și multă energie, ajungându-se adesea chiar până în punctul de a intra în dezacord cu Dumnezeu și de a nu vedea sensul modului Său de a crea. „Neînțelegând nimic din ceea ce se petrecea în mine, istovit de conflictele interioare și de contradicțiile de nerezolvat, încercam să mă pun în locul Creatorului și îmi spuneam: «Cum aș fi creat eu lumea?» Într-o zi, închizându-mă într-un loc întunecos și liniștit, îmi concentram gândirea asupra acestei sarcini. Plecând de la experiența pe care o aveam deja asupra ființei, ținând cont de dificul­tățile întâlnite, treceam de la întâmplările vieții cotidiene și efemere către orizonturile din ce în ce mai largi ale existenței cosmice. Și ce s-a întâmplat? În loc să pot aduce rectificări la ceea ce era «stângaci» în creația lui Dumnezeu, am fost repede cuprins de uimire în fața Inteli­genței care crease cerul și pă­mântul cu o astfel de știință. Cu amărăciune și cu bucurie în același timp, mi-am descoperit neputința. Duhul meu juvenil a zâmbit Tatălui, precum un prunc zâmbește mamei sale din pătuțul său. Entuziasmul în fața înțelepciunii nepătrunse a lui Dumnezeu mi-a invadat sufletul. Slaba licărire a unei Lumini, undeva în depărtare, în insondabilul adânc al cerului, a dat naș­te­re în mine unei rugăciuni de laudă; ea mi-a dat dorința să mă asociez oricărei mari opere de creație a lui Dumnezeu. Câteodată, când pictam peisaje în aer liber, persoane se apropiau prin spate și observau în liniște mun­ca mea. Așa aș fi vrut și eu să stau aproape de Cel Atotputernic și să mă delectez contemplând inspirația Lui creatoare în acțiu­ne”. (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este) Când zorii acestei viziuni s-au ridicat deasupra lui, el și-a abandonat arta și a pornit la drum pentru a dobândi o cunoaștere a lui Dumnezeu și mai cuprinzătoare, precum și o mai profundă înțelegere a adevăratei creativități, potrivit Lui.

Rugăciunea, marea creație

„Inspirația cu adevărat sfântă – cea care vine de Sus și purcede de la Tatăl – nu se impune nimănui cu forța. Ca orice alt dar al lui Dumnezeu, ea se dobândește printr-o stăruință asiduă în rugăciune (vezi Luca 11, 9-13).” (Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este)

Părintele Sofronie a găsit o putere creatoare în rugăciune, una și mai înaltă decât cea care îi era atunci îsfântăÎ – înainte, pictura era ca o îreligieÎ pentru el, era un scop în sine. „Rugăciunea este o creație infinită și pururea izvorâtoare, superioară oricărei arte și oricărei științe. Prin rugăciune, noi intrăm în comuniune cu Ființa veșnică și fără de început. Altfel spus, viața lui Dumnezeu, Care Singur este cu adevărat, intră în noi prin acest canal.” (Arhim. Sofronie, Rugăciunea, experiența vieții veșnice)

În orice formă de creație, artistul este tentat să lase o urmă proprie

După ani de zile consacrați rugăciunii, circumstanțele vieții părintelui Sofronie s-au schimbat, și el s-a apucat din nou de pictură. Atunci el era apt să se folosească de roadele a tot ceea ce învățase din experiența sa duhovnicească, punându-și în valoare în același timp vasta sa cunoaștere pe care a dobândit-o ca tânăr artist. Astfel, el a îmbrățișat marea tradiție a iconografiei, continuând totodată să-și extindă propria sa viziune creatoare. Fiecare icoană era impregnată de rugăciune și fiecare idee nouă era testată cu grijă cât privește conformitatea sa cu tradiția sfântă. Părintele Sofronie adopta cu toată inima limbajul tradiției iconografice, con­siderându-l maniera cea mai pertinentă de expresie a universului duhovnicesc. Aceasta nu i-a restrâns însă libertatea, spiritul său creativ rămânând totdeauna treaz, în ceea ce privește icoana, rezervându-i acesteia totdeauna o tușă personală, precum, în orice formă de creație, oricare artist este tentat să lase o urmă proprie în opera sa.

Icoana în special trebuie să transmită viața lăuntrică și energia subiectului său, acea urmă venită de la artist fiind transformată prin rugăciune în viața unică a icoanei. Prin intermediul desenului și al culorii, această viață lăuntrică este comunicată persoanei care se roagă în fața icoanei, rezonând profund în sufletul său. Iconograful trebuie totdeauna să aibă în minte faptul că ceea ce este el capabil să picteze nu este decât o mică parte a Adevărului și că el trebuie să lupte pentru a atinge o cunoaștere mai cuprinzătoare și o înțelegere mai înaltă a veșniciei și a Creatorului său.

„Atunci când omul ajunge la cea mai înaltă încordare de rugăciune care îi este accesibilă, și când Dumnezeu Însuși Se roagă în el, acesta primește o viziune a lui Dumnezeu dincolo de orice imagine” (Arhim. Sofronie, Rugăciunea, experiența vieții veș­nice). (Sœur Gabriela, Mo­nas­tère Saint Jean-Baptiste, „Icône, creativité et liberté”, din revista Buisson ardent, Cahiers Saint-Silouane l'Athonite, nr. 23, Cerf, Paris, 2017, pp. 20-27; traducere de Ionuţ-Aurelian Marinescu).


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!