Reportaj
Credinţa ca o pâine mereu caldă

Credinţa ca o pâine mereu caldă

Dumitru Manolache, 14 Iunie 2010

Mănăstirea Doamnei-Moglăneşti, din Episcopia Covasnei şi Harghitei, este unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale de pe Valea Superioară a Mureşului. Spre ea am pornit, într-o după-amiază de primăvară pe sfârşite, răscolită de umbrele unor nori răzleţiţi pe cerul de topaz al Topliţei, dornic să văd cu ochii mei micul aşezământ, mai puţin cunoscut pelerinilor, dar incredibil de frumos şi încărcat de istorie. Aici, la 1762, un anonim tăia în lemn, pentru posteritate, cel mai tulburător ecou al izbânzii legii strămoşeşti asupra Uniaţiei.

La numai 4 km de Topliţa, pe şoseaua naţională ce leagă acest oraş de Miercurea-Ciuc, un indicator arată spre stânga drumul ce duce la Mănăstirea Doamnei-Moglăneşti, care are hramul "Naşterea Maicii Domnului". O uliţă îngustă de ţară şerpuieşte printre casele satului urcând o pantă domoală spre vârful dealului, de unde mai ai doar câteva sute de metri până la mănăstire.

Veneam la Mănăstirea Doamnei dinspre Miercurea-Ciuc, cu o "Dacia papuc" obosită, condusă însă cu fermitate şi pricepere de maica Nicodima de la această mănăstire. Ajuns pe coama dealului, am cerut să oprească pentru a privi minunăţia ce se arăta ochilor mei. O biserică, ca o bijuterie de lemn, neagră ca un veşmânt monahal, se arăta smerită dintr-o mare de verdeaţă.

Nu mi-a fost greu să îmi imaginez ce o determinase pe Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan al Moldovei (1653-1658), să aleagă tocmai acest loc, în 1658, pentru a ridica o mănăstire, pentru că nu cred să existe în zonă un altul mai potrivit adâncirii în rugăciune şi în meditaţie. Aici, cu siguranţă, liniştea se materializează în forma crucii, altfel nu înţeleg de unde atâta pace, atâta râvnă de a îngenunchea şi a te ruga tăcând.

"Să se ştie când a căzut Uniaţia din Ardeal"

Poate de la Doamna Safta i se trage şi numele aşezământului, poate pe drept, poate nu, deoarece tradiţia orală, mai mult decât evidenţa documentară, atribuie mănăstirea unei boieroaice din timpul lui Mihai Viteazul. În actele unui proces din anii 1819-1820, ivit din încercarea baronului Iosif Bornemisza de a-i ocupa averea, apar şi alte informaţii. Printre argumentele apărării se afla şi acela că locul mănăstirii fusese dăruit de boierul moldovean Şerban Vodă, făcându-se referire la o inscripţie de pe un clopot.

Dincolo de aceste "dispute" istorice, rămân bucuria şi mulţumirea că într-o lume vremelnic ocupată de străini, care au încercat (uneori reuşind chiar) să schimbe credinţa strămoşească a românilor din zonă, această inimă ortodoxă nu a încetat niciodată să bată altfel decât româneşte şi ortodox. Drept mărturie stau biserica mănăstirii şi o veche inscripţie care spune că "această sfântă biserică s-a acoperit şi catapeteasma s-au zugrăvit prin cheltuiala mai micului între fraţi şi smerit Nicodim, pentru iertarea păcatelor sale. 1755, luna iunie 25 zile".

Dar cea mai tulburătoare dovadă a izbânzii legii strămoşeşti pe vechile pământuri ale românilor din zonă o reprezintă inscripţia găsită în podul clopotniţei, tăiată în lemn, probabil de un monah anonim, aşezată mai târziu la locul ei în spatele tâmplei, care sună aşa: "Să se ştie când au căzut Uniaţia din Ardeal, 1762."

Catolici şi reformaţi, la maslul ortodocşilor

Trec dincolo de poarta mănăstirii, în curtea luminată violet de câteva tufe de liliac, înveşmântat în mirosul de iarbă proaspăt cosită, ce mă trimite direct în copilăria mea din Bărăgan. Şi în timp ce mă cearcă fulguirea unor amintiri, de undeva, de după clădirea stăreţiei, apare maica Ecaterina Murariu, stareţa mănăstirii, de zece ani aici, frământând parcă timpul în mâini. E mică de statură, poartă un şorţ peste veşminte, pentru că tocmai se întoarce de la ceva treabă în grădină.

Vrednicia maicilor de aici nu trebuie cercetată, pentru că ea este evidentă la tot pasul. Legumele din grădină parcă sunt "trase" la sfoară, mica alee ce duce la biserică e plină de flori, cimitirul e curat, iarba cosită.

Sunt invitat într-o încăpere ce miroase a Rai. Aici maicile rânduiesc uleiul pentru candele şi tot aici ţin depozitate tămâia şi mirul.

Mă grăbesc să aflu cât mai multe despre această mănăstire, pentru că maicile se pregătesc să intre la slujbă şi priveghere pentru sfântul prăznuit a doua zi.

"Suntem aici nouă vieţuitoare: patru maici şi cinci surori. Nu facem nimic deosebit faţă de ceea ce se face într-o mănăstire de maici", îmi spune maica stareţă Ecaterina. Începe apoi să-mi enumere slujbele şi ascultările de peste zi, cu simplitatea dezarmantă a omului care vorbeşte despre ceva foarte firesc, foarte normal. Mai aflu că, deşi pelerinii vin mai puţin aici, sunt localnici care participă chiar şi la slujbele de noapte. "Dar la noi nu vin numai ortodocşi. Vin şi catolici, şi reformaţi, mai ales când se face Sfântul Maslu. Ei spun că simt aici o mare putere. Ne cer agheazmă, chiar şi anafură. Sunt doi credincioşi reformaţi din Gheorgheni care, pe parcursul câtorva luni, ne-au cerut cărţi ortodoxe, spunându-ne că vor să afle adevărul, pentru că simt că la ei nu este ca la noi", îmi spune maica stareţă. Mă invită apoi să vizitez vechea biserică.

Călugării, dăruiţi apărării credinţei strămoşeşti

Intru cu sfială în secularul lăcaş de cult şi din nou istoria mă copleşeşte. Nu pot trece uşor peste această parte a documentării, de vreme ce în stranele bisericuţei s-au rugat egumenul Varlaam Topliţă de la Prislop şi Nichita Ieromonahul, pe la anul 1749, călugări implicaţi în mişcarea împotriva Uniaţiei iniţiate de Sofronie de la Cioara, alungaţi la 1764 din mănăstire, chiliile şi celelalte construcţii fiindu-le arse, iar biserica pustiită.

Monahi dăruiţi până la mucenicie apărării Ortodoxiei şi legii strămoşeşti.

Mă închin în faţa icoanelor şi păşesc cu grijă spre ieşire să nu strivesc din nebăgare de seamă sub tălpile mele urmele călcăturii lor şi să nu tulbur rugăciunea lor ce parcă o aud ca o reverberaţie a sfintelor icoane.

Prescura, ca o inimă fierbinte, din inima ţării

Seara se scurge încet peste mănăstire ca un fluid de clorofilă. Maicile au dispărut din curte. Înţeleg că se pregătesc la chilii pentru slujbă. Mai privesc încă o dată biserica, "cea mai timpurie formă de plan de arhitectură de cult în lemn a românilor transilvăneni, ce reflectă relaţia dintre provinciile istorice româneşti", cum o caracterizează cercetătoarea Ioana Cristache Panait.

Însoţit de maica stareţă Ecaterina, merg la trapeză, invitat să le gust din mâncare. Lângă scară, întâlnesc o maică mai în vârstă, pe care o salut. Aflu că este maica Steliana şi că este… mama maicii stareţe!

După câteva minute, îmi iau la revedere de la gazde, urmând să înnoptez la Izvorul Mureşului. O întreb totuşi pe maica Ecaterina ce este atât de special în această mănăstire de a venit tocmai de la Tismana aici. După câteva secunde de gândire, îmi spune fără ezitare: "Aici, este o linişte aparte." Aşa am simţit şi eu şi de aceea am spus că la Mănăstirea Doamnei liniştea se materializează în forma crucii.

La plecare, maica stareţă îmi dăruieşte o pâine caldă, frământată în mănăstire. Gestul Cuvioşiei Sale mă tulbură profund, pentru că nimic nu putea să mă facă să mă simt mai român, aici, lângă inima ţării - cum spune Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan, arhipăstorul locului, despre aceste ţinuturi - decât această prescură fierbinte ca o inimă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!