Documentar
Credinţa i-a întărit pe domnitori în pribegii

Credinţa i-a întărit pe domnitori în pribegii

În deceniile din urmă se evidenţiază tot mai mult faptul că Biserica Ortodoxă Română a creat o serie întreagă de instituţii preocupate de ajutorarea practică, din iubire, a creştinilor zilelor noastre. Ortodoxia se arată astfel ca purtătoare a idealului bizantin de viaţă creştină, implicată în rosturile cetăţeneşti zilnice.

Voievodul Constantin Brâncoveanu, cunoscut în lirica populară drept "boier vechi şi domn creştin", a avut parte de un sfârşit tragic, unic în istoria noastră. Fusese un domnitor cinstit, iubitor de credinţă şi de cultură, paşnic şi foarte înţelept. Echilibrul supravieţuirii politice între trei imperii, duşmănii ale rudelor Cantacuzini şi îndeosebi râvnirea averilor sale i-au adus pieirea.

Brâncovenii n-au vrut să piardă veşnicia

Le-a primit pe toate cu statornică răbdare, în duh creştinesc şi de iertare. Cronica Bălăcenilor exprimă o parte din aceste sentimente care îl îndreptăţesc la cinstire şi preţuire din partea întregii suflări româneşti:

"Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! (...)".

Recunoştinţa lui Petru Rareş

Caracterizat în zilele noastre ca "un prinţ renascentist", ceea ce arată în fond o fire năvalnică şi ambiţioasă, vitează, el a trăit din plin drama măririi şi cea a decăderii în cinstirea oamenilor. La începutul domniei, cu gândul la gloria de care se învrednicise tatăl său şi ajutat de o conjunctură politică favorabilă, voievodul a fost preocupat de extinderea hotarelor ţării. S-a impus ca stăpânitor şi în Transilvania, unde şi-a asigurat câteva cetăţi de refugiu, şi în nordul ţării, neştiind că polonezii sunt înţeleşi cu turcii. A ajuns astfel să-şi înstrăineze prietenia vecinilor din afară şi în acelaşi timp să stârnească vrăjmăşia celor din lăuntrul ţării. În faţa acestui nerezolvabil context politic a trei mari puteri vecine şi trădat de boieri, care făgăduiseră deja credinţă sultanului, Petru Rareş a hotărât să treacă munţii, pentru a se adăposti în cetatea Ciceu. A pornit singur prin ţară, străbătând câmpii, coclauri şi păduri neumblate. A căutat sprijin mai întâi în cetatea Hotin, de unde l-a alungat credinţa cea rea a foştilor săi slujitori. Tot aşa a păţit la Piatra. Ce a îndurat în continuare povesteşte tot domnitorul într-un hrisov din anul 1546, din timpul celei de a doua domnii: "Atunci am văzut că nu voi putea să le stau împotrivă (oştilor Sultanului Soliman) şi, lăsând oştile mele, am fugit şi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa sfintelor icoane şi mult am plâns, la fel şi egumenul şi tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinţi lacrimi, şi am dat făgăduinţă... că de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi biruitor, atunci din temelie voi înnoi sfânta mănăstire..., iar părinţii încă au înmulţit ruga către Dumnezeu dând laude, făcând denie pentru mine şi dându-le sărutare am zis: părinţi sfinţi, rugaţi pe Dumnezeu şi mă iertaţi. Şi m-am despărţit de dânşii şi m-am dus prin locuri pustii şi... biruind am luat iarăşi scaunul meu şi mi-am adus aminte de făgăduiala mea".

Scăpând ca prin minune de urmăritorii săi, care încercuiseră mănăstirea, a rătăcit şase zile prin munţi flămând şi trudit. Ajungând în locuri neprielnice, a lăsat calul, dar a întâlnit nişte pescari secui, de care s-a temut la început. Aceştia l-au scos în pace în Ardeal. Domnitorul a ajuns astfel în cetatea Ciceului. Constată în continuare relatarea lui Grigore Ureche: "Acolo multă plângere şi tânguire era de doamna-sa, Elena, şi de fiii săi (...) pentru multă scârbă şi nevoie ce le venise asupra, ştiind din câtă mărire au căzut la atâta pedeapsă".

Elena, soţia năpăstuitului pribeag, care zidise două biserici în Botoşani şi o bisericuţă în Suceava, a rămas în continuare alături de el, nădăjduind cu toţii în ajutorul Domnului. Sătul de atâtea ameninţări, căci chiar pârcălabul cetăţii urmărea să-l predea duşmanilor săi, de pericole şi de scârbe îndurate, a luat o hotărâre îndrăzneaţă. Va merge la Stambul, spre justificare în faţa sultanului. Relatările fostului ostatic la Poartă despre războaiele purtate, despre necredinţa boierilor, expuse în turceşte de către un spirit vioi, care nu precupeţea nici pungile cu galbeni, au înmuiat inima lui Soliman Magnificul. Poate că erau la mijloc şi alte interese militare ale epocii.

Încă înainte de a ajunge în ţară ca domn, a doua oară, el scria bistriţenilor: "Să ştiţi că noi suntem la Ţarigrad, bine sănătoşi, slavă Domnului şi ţinuţi bine şi în cinste la Măria Sa împăratul şi de vizir... Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât; vom plăti tot pe tocmai".

Reîntors în Moldova, Petru Rareş a completat daniile promise Mănăstirii Bistriţa şi a aderat la proiectele de cruciadă creştină care se iniţiau în Europa.

Petru Şchiopul, mângâiat de credinţa sa din ţară

Este domnitorul care succedă lui Ioan Vodă cel Cumplit. Spre deosebire de acesta, el era un om blând, bun şi curat la suflet. Ştia turceşte şi greceşte şi avea ştiinţă de carte. Venise la tron, de la care a fost mazilit de două ori, cu ajutorul pungilor de galbeni împărţite din plin la Constantinopol. Nu a ieşit din cuvântul boierilor, iar faţă de cei de altă credinţă s-a arătat tolerant. A făcut daruri la Sfântul Munte. A depus economii până şi la Sinai, iar în Polonia a agonisit două sate în proprietate exclusivă.

Nu a vrut să împovăreze poporul cu noi biruri şi, sătul de nesfârşitele măriri ale tributului la turci, a hotărât să renunţe la domnie. A emigrat în Austria, stabilindu-i-se reşedinţa în Tirol. Cum a plecat din ţară cu 500 de oameni, el a creat de la început impresia de om bogat. De aici nenumărate cereri de împrumut, de procese, de felurite şicane şi vorbe de dispreţ viclene, care i-au făcut viaţa închisoare. De la un timp ar fi voit să se întoarcă în Moldova, dar nu i s-a permis.

Pe lângă fiul său, Ştefan, nevăzutele fire ale interesului şi lăcomiei se cereau şi mai atent ţesute. În acest caz, pe lângă bogăţiile moştenirii care înflăcărau imaginaţia tirolezilor, se urmărea şi o abatere a sa de la "eresul grecesc" al copilăriei. În anul 1594, bătrânul a murit după ce a fost împărtăşit de prietenul său, Mitropolitul Gheorghe Movilă. Între lucrurile celui ce asistase de atâtea ori la Liturghia duminicală, iubitor de cântări psaltice, de cărţi, de icoane, s-au aflat şi celelalte temeiuri sufleteşti ale rezistenţei sale printre străini. Nicolae Iorga comentează: "Când Petru Şchiopul, bătrân, cuminte şi evlavios Domn al Moldovei, fugi în Apus, el duse până în adăpostul său tirolez din Innsbruck, din Bozen, Psaltirea lui Coresi şi Apostolul, Faptele Apostolilor, tipărite de acelaşi. În ceasurile lungi de dor şi de căinţă, Petru Vodă, înconjurat de atâta străinătate, va fi deschis volumele grosolane cu slove aspre şi se va fi mângâiat şi îmbărbătat citind. Tot sufletul omenesc zace în Psaltire, cea mai bună învăţătură de milă, de iubire şi frăţie a oamenilor se desface din scrisorile Apostolilor către cei dintâi credincioşi ai legii celei nouă".

Mama lui Mihai s-a călugărit

În epopeea luptelor întâiului unificator al românilor, Mirăslăul (16 septembrie 1600) îşi are importanţa sa. Aici el a fost înfrânt de către generalul Basta, care după un an îl şi ucide. Vestea aceasta ajunge curând şi la mama sa, devenită monahia Teofana de la Mănăstirea Cozia. Durerea bătrânei avea o dublă motivaţie: jalea pentru fiul dispărut şi grija nepoţilor rămaşi în Ardeal fără nici un sprijin. Jalnica întâlnire dintre aceştia şi bunica lor monahie este astfel relatată într-un act de donaţie: "Aici mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului Mihai Voievod, şi de sărăcia doamnă-sa şi a cuconilor domniei lui, prin ţările străine. Fui de plângere şi de suspine ziua şi noaptea. După aceea, cu vremea şi cu ajutorul Domnului din cer, şi cu rugăciunea cinstiţilor părinţi, şi cu plângerea mea, Sfinţia Lui din înaltul cerului au auzit şi s-au milostivit de i-a scos din ţările străine în ţara noastră de moştenire, şi mai vârtos i-a adus în sfânta mănăstire în Cozia, pentru bătrâna şi jalnica lor maică. Şi dacă se adunară unii cu alţii, mare plângere şi suspin fu între ei de jalea lui Mihai Vodă şi pentru patima lor ce-au păţit prin toate ţările străine doamna Stanca şi fiu-său Ion Niculae Vodă şi doamna Florica. Fu după aceea întrebare între ei, cine cum au petrecut. Grăi doamna Stanca: "Cum am păţit noi, maică, să nu pate nimeni. Dar milostiva ta maică, cum ai petrecut?" Maica zise: "Cu mult foc de moartea fiu-meu şi de jalea domniilor voastre. Iar de către sfânta mănăstire am har dragului Domn din cer şi mulţumesc părinţilor de aici c-am avut pace, răpaus şi căutare la nevoia mea". Ziseră domniile lor: "Mulţumim şi noi părinţilor pentru molitva ta, că ai avut căutare de ei".

Credinţa ortodoxă luminează şi întovărăşeşte pe credincios de-a lungul vieţii, cu tradiţiile şi optimismul ei. O simplă legătură cu un duhovnic, cum au avut Neagoe Basarab, dar şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, te poate întări în faţa surprizelor istoriei. Marile hotărâri ale omului, ca să nu greşească ireparabil, impun legătura cu credinţa, cu siguranţa strămoşilor, pentru a nu pierde şi viaţa aceasta, şi mântuirea veşnică.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!