Lumina literară şi artistică
Fotografii din arhiva Fundaţiei Academia Civică

„Credinţa mă face să nu mă simt niciodată singură”

Tudor Călin Zarojanu, 18 Decembrie 2016

O scriitoare minunată, o poetă, o fiinţă delicată a decis în Decembrie 1989 că trebuie să intre în lupta pentru o Românie cu adevărat nouă. Alianţa Civică, pe care a fondat-o un an mai târziu, a fost un proiect extraordinar, îngropat însă de bătăliile politice.

Ana Blandiana nu a dezarmat însă şi, alături de soţul ei, Romulus Rusan, a înfiinţat Memorialul Sighet şi Fundaţia Academia Civică.

Doamnă Ana Blandiana, aţi dedicat zeci de ani efortului de a aduce la lumină istoria recentă a României, prigoana comunistă, curajul celor care au încercat să-i ţină piept, refuzând să se dezică de lucrurile în care credeau. Ştiu azi românii mai multe despre aceste lucruri?

Ana Blandiana: Mi-e greu să răspund în general. Cu siguranță că se ştie în continuare mult mai puţin decât ar trebui. Și asta pentru că şcoala consideră istoria ca pe un fel de dexteritate. Observaţi că mă refer la întreaga istorie, nu doar la cea a comunismului sau postcomunismului. Într-o oră pe săptămână, copiii abia dacă află cine a fost Mihai Viteazul. Când să mai afle cine a fost Maniu! Și totuşi… În presă apar curent dezvăluiri, dezbateri și documente pe tema represiunii comuniste, serialul Luciei Hossu Longin are sute de episoade, Școala de Vară de la Sighet a avut timp de 18 ani câte o sută de elevi și cursuri pentru profesorii de istorie, iar în vara aceasta media vizitatorilor Memorialului a fost de 1.200 pe zi. Când văd fotografiile cu lungi cozi de tineri așteptând în stradă să poată pătrunde în muzeu, nu pot să fiu pesimistă.

A înţeles cu adevărat Occidentul ce s-a întâmplat dincoace de Cortina de Fier? „Corectitudinea politică” nu riscă derapaje spre o filosofie social-politică de esenţă comunistă, egalitaristă, şi cu statul care ştie el mai bine decât tine ce trebuie să faci?

Sunt două întrebări. La prima răspunsul e clar nu. Occidentul a înţeles foarte târziu, dacă a înţeles, toată suferinţa din ţările comuniste. La început, din motive strategice (nu se simţeau în stare, după război, să înceapă un alt război ca răspuns la lipsa de scrupule a sovieticilor), iar mai târziu, până azi, din motive economice (preferau coexistenţa paşnică şi profitabilă). De altfel, pe terenul economic au reuşit să-şi elimine din joc comunismul. Asta însă nu înseamnă că ar fi înţeles cu adevărat ceea ce am trăit noi (deşi există în Apus mari specialişti, cei mai mari, în istoria comunismului) şi nici că nu ne-au ajutat, după 1990, să ne acomodăm cu libertatea.

Cea de-a doua întrebare, referitoare la corectitudinea politică, este cea mai complicată problemă a timpului nostru. Corectitudinea politică se trage din Școala de la Frankfurt, un grup de filosofi marxişti din anii 1920 ai secolului trecut, care au emigrat, odată cu venirea lui Hitler la putere, în Statele Unite și care, la această oră, domină mediul universitar american.
Prima listă de cuvinte nerecomandabile, pentru că nu sunt corecte politic, are autorii cunoscuți, doi universitari de pe coasta de Vest. Și cum, cu timpul, puterea lor s-a extins și asupra presei, a devenit o formă de cenzură, pe care au preluat-o și instituţiile. Faptul că, de frică, din oportunism, devine o autocenzură, nu face decât să agraveze lucrurile și îi adaugă un accent aproape sinucigaş, cum are orice încercare de interzicere a libertăţii.

Urmăriţi cu atenţie, zilnic, ştirile venite din toate părţile lumii? Sau mai degrabă preferaţi să nu mai aflaţi atâtea grozăvii?

Din păcate pentru mine, urmăresc tot ce se întâmplă şi pun la inimă tot ce se întâmplă, atât pe strada mea, cât şi pe cealaltă parte a globului. N-am avut niciodată un turn de fildeş care să mă apere şi nici nu vreau să fiu apărată. În ceea ce priveşte presa, prin care aflăm totul, este grav faptul că nu selectează decât Răul („o ştire bună nu e o ştire”), multiplicându-l astfel, în loc să selecteze şi modelele pozitive. Visez nişte ziarişti care să ştie să facă Binele atractiv!

Este societatea contemporană inferioară, moral şi/sau intelectual, celei de acum un secol, să zicem, sau senzaţia că ar fi aşa e dată doar de amplificarea exponenţială a comunicării? Altfel spus - la fel de multe (sau poate mai puţine) aberaţii, numai că le aflăm mult mai uşor.

Cred că principalul motiv pentru care o societate tradițională, aşa cum era cea de acum un secol, poate fi considerată superioară moral, spiritual şi chiar intelectual societăţii postmoderne se datoreşte stabilităţii şi clarităţii valorilor vechii societăţi. Nu discut despre calitatea lor, deşi faptul că fuseseră verificate în practică timp de secole sau chiar de milenii poate spune ceva în această privinţă. Ceea ce discut este fermitatea lor şi încrederea în ele. Nesiguranţa liniei care desparte răul de bine şi chiar nesiguranţa definiţiei acestora în lumea noastră, aflată într-o continuă şi obositoare transformare, şubrezeşte şi dizolvă criteriile în toate domeniile. E greu să spui cine e moral, pentru că nu mai eşti sigur ce este moral. Confuzia valorilor, care este principala caracteristică a epocii noastre, ne împiedică să înţelegem cine suntem.

Cu un an în urmă, a trecut aproape nebăgată în seamă aniversarea unui sfert de veac de la înfiinţarea Alianţei Civice. Ar mai putea avea succes azi un asemenea demers? Mai are România o societate civilă?

Societatea civilă, formată din mii de mici organizaţii dedicate celor mai diverse teme şi scopuri, există. Ceea ce nu mai există este civismul, responsabilitatea faţă de funcţionarea societăţii, şi nici impactul public.

Alianţa Civică scotea sute de mii de oameni în stradă printr-un simplu anunţ în „România Liberă”, iar mulţimile nu cereau măriri de salarii, ci „reformă şi adevăr”, două noţiuni teoretice, de aplicarea în practică a cărora depindea mersul înainte al societăţii. Era vorba despre adevărul referitor la revoluţie şi mineriade, pe care abia în acest an 2016 Tribunalul de la Strasbourg a reușit să ne oblige să-l cercetăm juridic. E adevărat că atunci, în anii 1990, sufletele erau încă luminate de bucuria libertăţii proaspete, bucurie care s-a stins între timp.

„Nu putem reuşi decât împreună.” Ce s-a întâmplat cu acest „împreună”?

Deviza Alianţei Civice a fost formulată tocmai pentru că şi atunci eram fărămiţaţi. Am spus în balconul Pieţei Universităţii: „Solidaritatea este superlativul libertăţii”, tocmai pentru că simţeam că fără solidaritate nu se poate construi din libertate nimic.

Ce rol joacă în viaţa dvs. credinţa în Dumnezeu? Cât de mult a contat că tatăl dvs. era preot ortodox?

Credinţa mă face să nu mă simt niciodată singură, să am sentimentul că în permanenţă sunt însoţită de un spirit protector, care, dacă e nevoie, intervine. A contat nu faptul că tatăl meu era preot, ci faptul că era un adevărat păstor de suflete, în jurul căruia oamenii se strângeau cum se strâng palmele în jurul lumânării de la care se ia lumină.

Suntem în pragul sărbătorilor de iarnă. Cum arătau ele pe vremea copilăriei dvs.?

Erau mult mai sărace, mai puţin strălucitoare, dar mai pline de bucurie. Făceam pomul cu mereu aceleaşi podoabe, păstrate din an în an, tot mai ponosite, dar tot mai evocatoare. Îmi amintesc și acum un înger alb de hârtie creponată, care devenise gălbuie cu timpul, în timp ce noi, sora mea și cu mine, creșteam, iar el, îngerul, devenea un simbol al copilăriei noastre. Încă de pe la începutul lui decembrie, tramvaiele erau pline de copii care colindau, şi în Ajun veneau şi la noi colindători, care primeau mere, nuci şi covrigi, iar într-un an, când eram foarte mică, a venit şi Capra, o făptură înaltă de lemn îmbrăcată în cojoc, care ţopăia ritmic şi m-a înspăimântat atât de tare, încât tot restul copilăriei, când nu eram cuminte, mi se spunea că va fi chemată Capra! Cozonacii îi făcea mama, nu se cumpărau de la magazin, iar facerea lor, mai mult chiar decât mâncatul lor, dădea sentimentul sărbătorii.

Aş vrea să încheiem cu răspunsul la o întrebare cât se poate de serioasă: există Moş Crăciun?

În cartea mea „Fals tratat de manipulare” există mai multe pagini în care povestesc momentul dramatic când am aflat că nu există Moș Crăciun, mai precis când tata, crezând că eu ştiu că nu există, mi-a spus. Dar eu nu ştiam şi nici nu voiam să ştiu…

În prima linie

Aproape 50 de cărți (proză, poezie, eseuri, memorii) publicate în 26 de limbi, plus traduceri, antologii şi volume colective. Ce-şi poate dori mai mult o scriitoare? Nu e suficient atât? Nu. Nu pentru Ana Blandiana, care, atât înainte, cât şi după Decembrie 1989, şi-a asumat riscuri serioase militând pentru ideile în care crede. Înainte - disidenţa i-a adus în trei rânduri interdicţia de a publica; după - a suportat nenumărate atacuri publice. Ceea ce n-a împiedicat-o să se afle în prima linie a luptei pentru de­mocraţie, fiind co-fondatoare a Alianţei Civice şi a Convenţiei Democrate din România. Ce s-a întâmplat cu amândouă, se ştie. Drept care scriitoarea s-a retras de pe scena politică, dar nu şi de pe cea civică. Memorialul Sighet şi Şcoala de Vară de acolo, pe unde au trecut sute de tineri, ca şi bogata activitate editorială a Fundaţiei Academia Civică, contribuie esenţial la recuperarea trecutului recent al României.
În acelaşi timp, scriitoarea nu şi-a abandonat vocaţia iniţială, scriind şi publicând, în medie, o carte în fiecare an. Pentru opera sa, Ana Blandiana a primit Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional "Gottfried von Herder”, Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera Omnia”, 2001; Premiul Internațional "Vilenica”, 2002; Premiul „Poetul European al Libertății”, pentru volumul "Patria mea A4", 2016, şi tot în acest an a devenit membru corespondent al Academiei Române.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!