Ştim că Sfântul Apostol Pavel defineşte credinţa ca „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“. Această definiţie este atât de cuprinzătoare şi, în acelaşi timp, atât de ambiguă, încât, de-a lungul timpului, oamenii şi-au imaginat că au credinţă doar dacă şi-au închipuit nişte lucruri despre care au auzit de la alţii.
Este foarte uşor să întâlneşti o persoană care spune că e credincioasă, dar care vorbeşte despre ideea de Dumnezeu ca fiind o „entitate“ guvernatoare a „destinelor omenirii“. Pe lângă aceşti aşa-zişi credincioşi mai întâlnim persoane ataşate de lucrarea Bisericii, dar care păstrează în sinea şi casa lor o viaţă paralelă, o viaţă care este doar a lor şi care nu ţine cont de realitatea şi nevoile comunităţii. Această viaţă, care poate fi uneori aproape opusă credinţei, prin ideile şi gândurile acceptate sau chiar propovăduite, pare atât de firească oricărui contemporan de-al nostru, încât a devenit aproape o regulă.
Şi doar la primirea veştii unei morţi năprasnice sau a unui accident cutremurător ne punem întrebarea în ce constă, de fapt, credinţa noastră. Sentimentul inevitabil al unei morţi pe care nu o poţi controla, în vreun fel, este acela care te trezeşte şi îţi aduce aminte despre starea ta reală de muritor şi creatură dependentă în totalitate de Creatorul ei.
Putem trăi toată viaţa foarte bine cu visul că suntem credincioşi, că suntem slujitori vrednici, urmaşi ai Apostolilor şi ai Domnului, fără a avea o viaţă şi un comportament care să consune cu toate aceste idei. Numai atunci când primim un semnal clar din afară că lucrurile nu sunt chiar atât de frumoase în viaţa noastră, după cum ne imaginăm noi, ne trezim, cel puţin pentru un timp oarecare, şi conştiinţa noastră începe să se cutremure.
Problema este că aceste momente, din nefericire, durează foarte puţin în viaţa noastră, şi noi, prin marea „binecuvântare“ a uitării, tindem să revenim la făgaşul obişnuit, adică acela de viaţă paralelă cu drumul care duce spre Împărăţie.
Din fericire, Dumnezeu ne poate ierta şi extrage chiar şi din această viaţă paralelă toate lucrurile bune pentru care am putea fi miluiţi.
Poate vi se pare că ceea ce spun aici este doar un exerciţiu retoric, dar tocmai în aceasta constă minunea, că, deşi nu ne gândim la toate aceste lucruri, fiind furaţi de aşa-zisa noastră „viaţă creştină“, ele se petrec în jurul nostru!
Adică, voi întreba retoric: ce fel de om care spune că e credincios, adică râvneşte la îndumnezeire, la o viaţă îngerească, va strânge din ce în ce mai mulţi bani pentru a construi o casă pentru copii, pe lângă cea pe care o are acum; se va muta într-un oraş aglomerat, unde se vorbeşte despre multe, numai despre Dumnezeu nu; îşi va mări conturile bancare pentru un viitor incert sau îşi va cumpăra o maşină pentru navetă, iar alta pentru călătorii?
Şi, totuşi, tindem să facem astfel de lucruri din ce în ce mai des, mai ales dacă avem un serviciu din care se pot pune bani deoparte, dacă lucrăm la o multinaţională sau la o instituţie financiară.
Pe de altă parte, ne întrebăm din ce în ce mai des de ce viaţa noastră nu este ca aceea a strămoşilor noştri, de ce suntem nostalgici la auzul colindelor tradiţionale şi de ce uităm care este chemarea noastră cea dintâi?!