Editorial
Credinţa noastră

Credinţa noastră

Diac. Eugeniu Rogoti, 05 Noiembrie 2014

Ştim că Sfântul Apostol Pavel defineşte credinţa ca „în­credinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucru­ri­lor celor nevăzute“. Această definiţie este atât de cu­prin­ză­toare şi, în acelaşi timp, atât de ambiguă, încât, de-a lun­gul timpului, oamenii şi-au imaginat că au credinţă doar dacă şi-au închipuit nişte lucruri despre care au auzit de la alţii.

Este foarte uşor să întâlneşti o persoană care spune că e credincioasă, dar care vorbeşte despre ideea de Dum­nezeu ca fiind o „entitate“ guvernatoare a „destinelor o­menirii“. Pe lângă aceşti aşa-zişi credincioşi mai întâlnim per­soane ataşate de lucrarea Bisericii, dar care păstrează în sinea şi casa lor o viaţă paralelă, o viaţă care este doar a lor şi care nu ţine cont de realitatea şi nevoile comuni­tă­ţii. Această viaţă, care poate fi uneori aproape opusă cre­din­ţei, prin ideile şi gândurile acceptate sau chiar pro­po­vă­du­ite, pare atât de firească oricărui contemporan de-al nostru, încât a devenit aproape o regulă.

Şi doar la primirea veştii unei morţi năprasnice sau a u­nui accident cutremurător ne punem întrebarea în ce con­stă, de fapt, credinţa noastră. Sentimentul inevitabil al u­nei morţi pe care nu o poţi controla, în vreun fel, este acela ca­re te trezeşte şi îţi aduce aminte despre starea ta reală de muri­tor şi creatură dependentă în totalitate de Crea­to­rul ei.

Putem trăi toată viaţa foarte bine cu visul că suntem cre­dincioşi, că suntem slujitori vrednici, urmaşi ai A­postolilor şi ai Domnului, fără a avea o viaţă şi un com­por­­tament care să consune cu toate aceste idei. Numai a­tunci când primim un semnal clar din afară că lucrurile nu sunt chiar atât de frumoase în viaţa noastră, după cum ne imaginăm noi, ne trezim, cel puţin pentru un timp oa­re­ca­re, şi conştiinţa noastră începe să se cutremure.

Problema este că aceste momente, din nefericire, du­rea­ză foar­te puţin în viaţa noastră, şi noi, prin marea „binecu­vân­­ta­re“ a uitării, tindem să revenim la făgaşul obişnuit, a­di­că a­cela de viaţă paralelă cu drumul care duce spre Îm­pă­răţie.

Din fericire, Dumnezeu ne poate ierta şi extrage chiar şi din această viaţă paralelă toate lucrurile bu­ne pentru care am putea fi miluiţi.

Poate vi se pare că ceea ce spun aici este doar un exer­ci­ţiu retoric, dar tocmai în aceasta constă minunea, că, deşi nu ne gândim la toate aceste lucruri, fiind furaţi de aşa-zisa noas­tră „viaţă creştină“, ele se petrec în jurul nostru!

Adică, voi întreba retoric: ce fel de om care spune că e credincios, adică râvneşte la îndumnezeire, la o via­­ţă îngerească, va strânge din ce în ce mai mulţi bani pen­­tru a construi o casă pentru copii, pe lângă cea pe care o are acum; se va muta într-un oraş aglomerat, unde se vor­beş­­te despre multe, numai despre Dumnezeu nu; îşi va mări conturile bancare pentru un viitor incert sau îşi va cum­­păra o maşină pentru navetă, iar alta pentru călă­to­rii?

Şi, totuşi, tindem să facem astfel de lucruri din ce în ce mai des, mai ales dacă avem un serviciu din care se pot pu­ne bani deoparte, dacă lucrăm la o multinaţională sau la o in­stituţie financiară.

Pe de altă parte, ne întrebăm din ce în ce mai des de ce viaţa noastră nu este ca aceea a strămoşilor noş­tri, de ce suntem nostalgici la auzul colindelor tradiţionale şi de ce uităm care este chemarea noastră cea dintâi?!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!