Biserică şi societate
Creierul nostru îşi creează o versiune proprie a realităţii

Creierul nostru îşi creează o versiune proprie a realităţii

Andreea Hefco, 26 Februarie 2013

Cantitatea de informaţii pe care o primim prin simţurile noastre este uluitoare, în jurul a 400 de miliarde de biţi pe secundă. Nu vă miraţi, pentru că nu procesăm conştient decât o fracţiune din ceea ce se petrece în realitate. Cercetătorii spun că nu mai mult de 2.000 de biţi trec prin conştiinţa noastră. Aşa că, în timp ce creierul „încearcă să creeze pentru noi o poveste despre lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să mai şi scape de o mulţime de informaţii”.

Gândind aceasta din punctul de vedere al simţului vizual, se ştie despre creier că el este organul cel mai implicat în vedere. Mai exact, cu el vedem. Creierul are capacitatea de a crea, de a compune o imagine pornind de la lumina care trece prin ochi. Beau Lotto spunea că lumina ajunge în ochiul nostru ca informaţie senzorială, fără un sens anume. Aceasta nu este o metaforă. Informaţia senzorială poate însemna orice sau nimic.  Acest adevăr se aplică la orice tip de informaţie, şi anume că nu există un sens intrinsec şi contează doar ce facem cu acea informaţie, ce înseamnă ea pentru noi. Creierul foloseşte mecanismele sale pentru a găsi modele, corelaţii între informaţii şi pentru a asocia acestea cu un comportament, cu o semnificaţie dată. Deci creierul nostru îşi creează o versiune proprie a realităţii, aşa cum spunea un renumit cercetator britanic, profesorul Bruce Hood. El a spus, într-un interviu acordat presei britanice, că noi vedem foarte puţin din realitate, deoarece creierul umple restul, pentru a creea un mediu stabil.

Vedem lumea altfel atunci când râdem

Dacă vedem ceva şi creierul nu poate identifica, caută orice fel de asocieri în baza lui de date. Dar să nu uităm că această bază de date este una limitată, aşa cum băştinaşii şi istoria nu au uitat cum aceştia nu au reacţionat la navele conchistadorilor, pentru că nu văzuseră niciodată înainte ceva asemănător. Ei nu au avut nici o reacţie, de ca şi cum spaniolii erau invizibili. Au început să-i vadă doar când aceştia au coborât bărcile lor din corăbii, pentru că acestea aveau similarităţi de formă cu bărcile băştinaşilor. De dată mai recentă sunt descrise cazurile şoferilor loviţi de avioanele care aterizează forţat pe autostrăzi, ca urmare a unor defecţiuni ce nu le mai permit aterizarea pe un aeroport. Şoferii, întrebaţi de serviciile de asigurări despre cum au reuşit totuşi să nu vadă un enorm avion venind spre ei şi eventual să-l evite, au răspuns că efectiv nu şi-au putut închipui un avion pe o autostradă şi ca atare nici nu l-au văzut.

Alt lucru straniu legat de vedere a fost descris de un cercetător australian, Jack Pettigrew, profesor la Universitatea din Queensland, care a demonstrat că vedem lumea altfel atunci când râdem. În mod normal, fiecare ochi trimite imaginea pe care o surprinde către o parte distinctă a creierului. Fără ca noi să ne dăm seama, creierul schimbă în mod continuu atenţia între cele două imagini. Această situaţie poartă numele de "rivalitate binoculară". Pettigrew a descoperit că, atunci când râdem, procesul care în mod normal ne permite să vedem două imagini încetează. Studiind acest fenomen incredibil, el a descoperit că efectul are loc îndată ce subiecţii au sentimentul de veselie, care precede râsului. Astfel, neutralizarea rivalităţii binoculare nu este produsul mişcării cauzate de râs, ci este cauzată de schimbările produse la nivelul minţii. Deci, cine a spus că dacă suntem veseli vedem lumea altfel a avut dreptate!

Creierul funcţionează în mod similar cu o hologramă

În plus, creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în exterior şi ceea ce-şi imaginează, dar se pare că nu ştie nici diferenţa dintre acţiunea făcută şi acţiunea vizualizată ca fiind făcută. Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii â30, de către dr. Edmund Jacobson (creatorul tehnicii de relaxare progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiecţii să vizualizeze acţiuni fizice, a descoperit mişcări foarte subtile musculare care corespundeau cu mişcările muşchilor care ar fi fost implicaţi în activitatea respectivă. Această informaţie a fost folosită cu succes de mulţi sportivi din lumea întreagă.

Deci putem spune că noi nu percepem realitatea, că vedem doar o imagine a realităţii pe care creierul nostru a construit-o pe baza unor imputuri senzoriale şi a nenumăratelor asocieri extrase din vasta reţea neuronală a creierului?

Da, şi totuşi cum se poate ca un organ de dimensiuni modeste să facă lucruri atât de uluitoare? O descoperire făcută în două domenii diferite de către doi oameni de ştiinţă renumiţi, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra, unul din cei mai respectaţi fizicieni de fizică cuantică din lume, şi neurofiziologul Karl Pribram de la Universitatea Standford, a dus acest concept mai departe: creierul funcţionează în mod similar cu o hologramă şi decodează ca un receptor, un univers holografic. Deci câtă complexitate şi frumuseţe într-o fiinţă umană!

Deşi acum ştim mai mult, poate că încă nu ştim nimic, şi Leonardo da Vinci a avut probabil dreptate când a spus că “ştiinţa puţină îi face pe oameni pretenţioşi, în timp ce ştiinţa multă îi face modeşti”.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!