Repere şi idei
Creştinul nu primeşte Sfintele Taine ca răsplată a meritelor sale

Creştinul nu primeşte Sfintele Taine ca răsplată a meritelor sale

12 Septembrie 2018

Sfânta Liturghie constituie prin excelenţă structura de unitate şi de comuniune a Bisericii. „E factorul dinamic al comuniunii, unindu-ne întreolaltă şi cu Hristos prin Sfânta Euharis­tie. El ne încorporează pe toţi cu Sine pentru a ne prezenta ca fii plini de Duh Sfânt” (arhim. prof. Vasile Miron, „Sfânta Liturghie, Taina comuniunii şi zidirii sufleteşti a credinţei”, în M.M.S.,Teologie şi viaţă, 1995, nr. 1-3, pag.16). Euharistia este „hrana” poporului lui Dumnezeu: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cel care va mânca din această pâine, va trăi veşnic. Iar pâinea pe care Eu o voi da, pentru viaţa lumii, este Trupul Meu” (Ioan 6, 51). Biserica nu poate fi deci definită ca o comunitate adunată în numele lui Hristos pur şi simplu. Sensul ei eclezial, comunitar este desăvârşit de caracterul ei euharistic, liturgic, de consacrare.

La Liturghie credincioşii sunt copărtaşi la acţiunea sacramentală ce se produce la Sfântul Altar. Comunitatea întreagă se găseşte într-o stare de celebrare şi de invocare, fiind împreună-jertfitoare şi împreună-jertfită în şi cu Hristos, sub rânduiala preotului liturghisitor care pune în mişcare această operă de cult.

Sfinţii Părinţi Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur învaţă că împărtăşirea credincioşilor ţine de însuşi faptul apartenenţei lor la Biserică, fiind privilegiul lor sacru de a se uni cât mai des cu Hristos. Există o atitudine spirituală unică în care credinciosul se apropie de Altar şi de Potir, după ce în prealabil şi-a mărturisit păcatele. Sfântul Apostol Pavel avertizează pe corinteni astfel: „oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului (1 Cor. 11, 27)”.

Cu toate acestea, creştinul nu primeşte Sfintele Taine cu conştiinţa că ele ar fi răsplata virtuţilor şi meritelor sale, ci cu sentimentul vinovăţiei şi cu deplina încredinţare în iubirea, bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu. Pentru credincioşi actul Împărtăşirii constituie suprema confirmare a aparenţei lor la o comunitate ortodoxă. Restabilirea sinaxei euharistice în sensul deplin al cuvântului ar aduce cu sine nu numai o intensificare a vieţii duhovniceşti, ci şi o participare mai activă a credincioşilor la viaţa parohială şi o confirmare a comuniunii şi unităţii lor pe plan social.
„Prin Liturghie Împărăţia lui Dumnezeu a pătruns şi pătrunde în sufletele şi în viaţa oamenilor. Ea este piscul cel mai înalt al vieţii şi al spiritualităţii creştine, muntele cel mai înalt şi sfinţenia în care ne aflăm în comuniunea de viaţă şi de iubire cu Dumnezeu şi cu întreaga făptură umană. Ea luminează viaţa noastră creştină ca un pisc fericit încununat cu evlavie, desăvârşind credinţa noastră ortodoxă” (arhim. prof. Vasile Miron, op. cit., p. 40).

Liturghia indică un chip de reorganizare a umanităţii într-o nouă structură eclezială, care este reprezentată simbolic pe disc. Scopul ei este de a pune în mişcare această ordine euharistică sau organizare liturgică a lumii în Hristos, în spiritul căreia totul, viaţa umană şi creaţia, trebuie pregătit şi oferit ca ofrandă lui Dumnezeu. Așa se observă celebrarea liturgică comună ca act de bucurie pascală. Ortodoxia a insistat asupra prezenţei liturgice a Bisericii în lume.

Într-o epocă în care viaţa creştină îşi menţine cu greu identitatea ei de la început, spiritualitatea liturgică trebuie să-şi recapete energia şi influenţa ei. Nici o instituţie, rânduială sau practică cultică nu trebuie să împiedice Biserica de a se actualiza şi de a se manifesta ca atare, de a fi ceea ce este ea, adică trupul tainic al lui Hristos Cel înviat, şi comuniunea Duhului Sfânt, semnul anticipat al Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu, pentru noi oamenii, pentru toţi cei care flămânzesc şi însetoşează de pâinea şi de băutura vieţii celei cereşti (pr. prof. Ene Branişte, „Biserica şi Liturghia în Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul”, p. 19).

Prin Liturghie, Ortodoxia a păstrat un echilibru şi o unitate între cuvânt şi sacrament, între istorie şi Împărăţia cerească, între misiune şi cult, între dogmă şi etică, între rugăciune şi slujire. `Sfânta Liturghie are o deosebită importanţă pentru menţinerea vie a credinţei şi comuniunii cu Hristos. În Sfânta Liturghie e prezent Cuvântul, cu Jertfa şi Învierea Lui. El ni Se împărtăşeşte în moduri diferite şi în final cu Însuşi Trupul şi Sângele Lui plin de dumnezeire şi putere.

Reafirmarea chipului sau a statutului liturgic al Bisericii este decisiv pentru vremea noastră, când se caută o coerenţă de tip nou, între teologie, spiritualitate şi etică socială. Comuniunea Bisericii după modelul euharistic este esenţială şi pentru unitatea comunităţii umane. Această „comuniune a sfinţilor” se manifestă nu numai în acte de rugăciune şi mijlocire, ci şi în fapte de solidaritate socială şi de slujire comună. Astfel, se poate vorbi de proiectul social al Liturghiei, care nu este altceva decât integrarea creştinilor în marea comuniune umană în spirit de consacrare şi iubire pentru toţi.

„Sfânta Liturghie, mijlocind în cadrul său împărtăşirea credincioşilor cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, realizează prin aceasta cea mai înaltă treaptă de unire a omului cu Dumnezeu. Numai această unire sau împărtăşire justifică calitatea de creştin prin care se mărturiseşte credinţa comună” (pr. Magistrand Ghe. Iordăchescu, „Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloace de pastoraţie”, S.T. X, 1958, nr. 7-8, p. 486). (Teodor-Florian Lăculeanu)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!