Lumina literară şi artistică
Criticul literar Christian Crăciun: Poezia după gratii

Criticul literar Christian Crăciun: Poezia după gratii

26 Noiembrie 2017

Trebuie să vă mărturisesc dintru început că vin în fața dvs. nu ca un istoric sau un cercetător de arhive, ci ca un simplu literat care știa ca tot omul ce s-a întâmplat în închisorile comuniste, cum a fost decapitată elita românească. Dar nu aveam o imagine foarte clară asupra fenomenului până ce nu mi-a căzut în mână această antologie, Poeții după gratii, scoasă deMănăstirea Petru Vodă,șiapoi Antologia liricii de detenție anticomunistă din spațiul românesc, alcătuită de Ilie Popa. Prima are în jur de 70 de autori, a doua peste 170, cu mult mai multe texte. Două lucruri pe care nu le știam până atunci mi s-au părut evidente.

Dar mai întâi mi-am pus întrebarea de ce această poezie nu există încă în istoriile noastre literare canonice. Ceea ce m-a făcut să scriu despre acest capitol ca despre „pagina albă” a istoriei literaturii noastre. Prima surpriză a fost amploarea fenomenului: nu este vorba de o mână de oameni care ar fi făcut poezie în mediul carceral. Fenomenul este de amploare, se spune, unic în gulagul comunist. A doua prejudecată ar fi că avem de-a face cu o poezie doar circumstanțială, pe care trebuie să o respectăm, sigur, pentru suferințele autorilor, dar care nu se susține estetic. Mai este și o consecință: caracterul preponderent religios al tematicii acestei poezii. Pare ceva oarecum de la sine înțeles, dar nu este așa. Există prejudecata pe care mulți o cultivă azi într-un mod interesat, a epocii interbelice (pentru că despre ea vorbim în fond) ca o epocă de habotnici, de extremism religios, ceea ce nu este adevărat. Intelectualitatea noastră în epoca modernă, de la 1848 încoace, era compusă mai degrabă pe un tipar iluminist, de influență franceză sau germană, având relații politicoase cu Biserica, dar fiind în esență mai degrabă pozitiviști și liber-cugetători. Deci, religiozitatea acestei poezii nu se explică prin ceva „ereditar”. Originea temei e în altă parte.

 „Poezie în carne, poezie a trupului”

 Trebuie subliniat cu tărie că nu este vorba de o poezie scrisă. Știm bine că unele dintre cele mai aspre pedepse erau date pentru vreun semn zgâriat pe o coajă de săpun, în praful de pe jos, pe perete sau mai știu eu unde. Acest lucru el însuși impune o analiză, pentru că arată cât de mult se temeau călăii de semnul scris, de cuvânt, este el însuși un elogiu indirect adus valorii și puterii cuvântului. Poezia se transmitea prin memorare, prin alfabetul Morse ciocănit în pereți. Fără creion, fără hârtie/ Doar cu speranță și credință/ În cea mai joasă umilință/ Așa făcut-am POEZIE. Nu este întâmplător că aici se regăsește sensul originar, etimologic, al cuvântului poezie: făcut-am.

Rana și tuberculoza, și toate bolile, și frigul, și foamea, și frica sunt poezie în carne, poezie a trupului. Poezia recentă redescoperă corporalul, iată corporalul însușit de mult, în sensul spiritual, al des-trupării prin pătimire. Să mai observăm că, dacă după 1990, când s-a putut vorbi liber despre această epocă istorică, partea de memorialistică a fost recuperată și asumată cultural, partea aceasta lirică a rămas în obscuritate. Abia în anii din urmă au început tezele de doctorat, cercetările de arhivă, recuperarea unor manuscrise de la familiile legatare, editarea de texte. Cele câteva cărți publicate au apărut, din păcate, pe la edituri mici, fără circulație publică, și asta ar fi încă o explicație pentru care criticii serioși nu s-au aplecat asupra acestui fenomen.

„Un act de viață și de moarte”

 Dacă ne lepădăm de preju­decăți, descoperim în această poezie starea originară a poeziei. Pentru că oamenii aceștia nu făceau poezie ca pe un act estetic, ci ca pe un act existențial pur. Un act de viață și de moarte, în sensul cel mai propriu. Era modul lor de rezistență spirituală. Mi-aduc aminte o vorbă a acestui român absolut care a fost Elisabeta Rizea și care spunea: Ne-au luat tot, pământul, vitele, casele, dar sufletul n-au reușit să ni-l ia. Sufletul pentru oamenii din închisori era în a face poezie. Era o formă de supra­viețuire. Steinhardt, la fel, scrie o pagină extraordinară în Jurnalul fericirii, în stilul lui strălucitor paradoxal, despre importanța poeziei în închisoare. Ceea ce urmăresc torționarii în această operație de anihilare a umanului din om a fost abolirea, prin tortură fizică și psihică, a omului. Poezia a fost unul dintre mijloacele favorite de rezistență.

Știm bine vorba lui Adorno că, după Auschwitz, a scrie poezie ar fi o barbarie. Privind strict estetic, poate să fie adevărat, dar aici avem un caz mai aparte, în care victima însăși își caută mântuirea prin cuvânt. Filosoful Sorin Lavric făcea, la un moment dat, o etapizare a represiunii, care începea prin excluziunea socială, apoi arestarea, întemni­țarea, începutul calvarului, începutul unei asceze impuse, a treia etapă era deja metanoia, a te judeca pe tine însuți spiritual, erai dincolo de frică. Era momentul în care le scăpai, ei simțeau asta: că ești acolo, dar nu mai ești acolo, nu mai erai în stăpânirea lor. A patra etapă ar fi cea anastasică, depășirea condiției umane, pe care au atins-o câțiva, exemplu Valeriu Gafencu, a spiritualizării pure, a sfințeniei. Și a cincea etapă este cea a mărturisirii. Aducerea din adâncul unei experiențe umane limită, la lumina cuvântului, a mărturiei. Trebuie să repetăm asta neîncetat. Că avem de-a face cu o experiență limită a umanului, că după asta trebuie să te întrebi - din nou și din nou - ce este omul, ca bestie și ca ființă supremă între creaturi a Dumnezeirii. Istoric, uneori s-au inversat rolurile, dar aici ne interesează fenomenul în sine.

O altă explicație a „paginii albe” ține chiar de un anume traseu al istoriei noastre culturale și literare. Emanciparea literaturii noastre s-a făcut printr-o luptă continuă pentru impunerea supremației valorii esteticului față de orice altă valoare: politică, filosofică, morală sau patriotică. În perioada comunistă, supremația valorii estetice a avut o funcție de salvare, vicleană oarecum, pentru că a permis evitarea imperativelor ideologiei de partid. Eu cred că literatura noastră și-a atins astăzi acel nivel de maturitate care să ne permită să nu ne mai fie teamă de celelalte valori, cred că a venit momentul dialogului liber și al sintezei valorilor fără complexe. Pictorul Sorin Dumitrescu descifra în cultura română postbelică trei direcții de salvare. Una sincronică, de aderare la valorile occidentale, una protocronică, de refugiu în tradiție, și una a credinței. Nenorocirea, observă domnia sa, este că cele trei, în loc să lupte cu „partidul”, care era dușmanul comun, au luptat între ele. Lucrurile, mi-e teamă, mutatis, mutandis, se întâmplă la fel și astăzi.

Vinerea pătimirii lor nu se mai sfârșea

Ceea ce au trăit acești oameni în închisori este greu de trecut în cuvânt. Sigur că aceste poezii sună uneori ca la Coșbuc, ca la Goga sau ca la Arghezi. În primul rând pentru că, de cele mai multe ori, era o poezie în vers clasic, din necesități mnemotehnice, versurile clasice fiind mai ușor de reținut. Apoi, condiția însăși a artei este libertatea. Or, aici avem de-a face cu antilibertatea absolută. Ca un fel de antimaterie. Ei făceau poezie pentru a-și câștiga un alt fel de libertate. Și despre asta se poate scrie cu interogație. Nu vă evoc aici cele câteva poezii mai cunoscute. Trebuie doar spus că, de exemplu, Iisus în celulă al lui Radu Gyr nu este o simplă metaforă, o imagine poetică. Iisus chiar a fost, sunt convins,în fiecare celulă. Celula era o Golgotă, un mormânt, ceea ce trăiau ei acolo era o repetare, în sensul cel mai profund, teologic și ontologic, al Patimilor.

Ei nu aveau nevoie de o Imitatio Christi, spectacol, precum ceremoniile acelea de flagelanți din insulele exotice, au trăit-o la modul cel mai nemijlocit, în carnea și sufletul lor. E noaptea Învierii… însă pe la noi,/ Vinerea Patimii nu se mai sfârșește, spune Ion Golea. Cei care au înțeles acest lucru au reușit să iasă întregi sufletește din închisoare. Vinerea Patimii a fost toată această perioadă pentru oamenii care au stat 5-10-15 ani în închisori, trimiși de cei care, după spusa altui poet: Au tras cu mitraliera în Hristos. Ca să vedeți cum s-a „folclorizat” această creație din închisori, am găsit o strofă: „Când noaptea mă prindea de caraulă/ însângerat de-al demonilor șir/ Iisus venea la mine în celulă/ Adus de mucenicul Radu Gyr” (Andrei Ciurunga). Poezia lui Radu Gyr devine ea însăși subiect. Un fenomen foarte interesant! Vedem deci de ce avem de-a face cu o poezie fundamental creștină, cum spune alt vers: Pe-aici credem toți în veșnicie (Gheorghe Ardeleanu). Înțelegem și de ce cele două mari porți creștine ale anului, Crăciunul și Paștele, sunt momentele-cheie ale acestor poeme. Acum, oamenii se simt și mai apăsați. Ei nu fac deloc caz de suferințele lor: nu găsim, de exemplu, foarte multe asemănări cu poezia de închisoare a lui Arghezi. Asta pentru că poetul canonic pornea într-adevăr de la un punct de vedere estetic, proclamând acea estetică a urâtului, în vreme ce oamenii aceștia care-și varsă trupul și sufletul nu vor să șocheze, ei cultivă o estetică a suferinței care este cu totul și cu totul altceva.

Rămân multe în sarcina viitorului de amănunțit și despre acest subiect. Este un alt tip de literatură, și este normal să fie altfel, pentru că nicăieri nu s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat la Pitești, de exemplu. Deschid o mică paranteză pentru a observa că ambele antologii la care m-am referit la început au pentru fiecare autor niște note biobibliografice, unde se spune: a fost la Jilava, la Aiud, la Gherla, la Sighet, la Canal etc. Este ca un certificat de noblețe, ca o atestare în absolut. Iată două versuri excepționale: Cu moartea-n suflet trupul meu rezistă,/ O parte-n cântec, alta în batistă” (Andrei ­Ciurunga). Sunt versuri de un arghezianism excepțional, dacă tot e să găsim asemănări școlărești.

Memoria, „o vitamină care ne lipsește” astăzi

O temă frecventă este tema patriotică. Să observăm imediat că oamenii aceștia care au îndurat mai mult decât se poate imagina nu vor să se răzbune (știți celebra vorbă: să nu ne răzbunați, unul dintre cele mai profunde aforisme creștine existente în cultura noastră), poezii de revoltă există desigur, dar sunt procentual mult mai puține. Cei mai mulți își acceptă soarta cu smerenie și cu dragoste de țară. Nu este o poezie a negației: nu neagă nici pe Dumnezeu, nici omul, nici țara. Asta înseamnă forță spirituală adevărată. O poezie care încearcă să salveze cele mai firave urme de Frumos: Mare fie-ți, Doamne slava,/ C-ai trimis cu sfânt temei/ Rândunele la Jilava/ Și la Gherla, porumbei (Andrei Ciurunga).

Memoria este una dintre calitățile fundamentale ale acestor oameni. Dacă neamul nostru chinuit are astăzi o carență, o vitamină care-i lipsește, aceasta este memoria. Se lucrează insistent ca nu cumva aceasta să se dezvolte. Ceea ce facem noi aici este a mai adăuga câteva picături din acest ser miraculos al aducerii aminte pentru acești martiri. Pentru că ei înșiși și-au impus ca datorie principală să nu uite ceea ce s-a întâmplat. Când îi citești acum pe acești poeți, îți dai seama imediat de două lucruri: că erau produsul unui sistem de învățământ foarte serios, ca profesor mă interesează foarte tare tema aceasta, chiar dacă nu erau „oameni de litere”, aveau o cultură umanistă bine sedimentată. În al doilea rând, aveau niște principii morale foarte bine consolidate, de la care nu se abăteau. Și mai aveau niște idealuri intangibile. E cazul să completăm și să nuanțăm autonomia esteticului, care rămâne indiscutabilă, cum spuneam. Alături de aceasta mai sunt două principii pe care cultura noastră modernă s-a construit. Supraviețuirea prin cultură, asupra căreia nu vreau să insist prea mult, și literaturocentrismul. Cultura noastră, începând de la Junimea, din zorii modernizării sale, s-a construit în jurul literaturii. În timpul comunismului, tot ceea ce s-a întâmplat esențial în cultura română s-a întâmplat în jurul literaturii. De exemplu, Constantin Noica își publica textele nu în Revista de Filosofie, ci în reviste literare. Faptul că Nicolae Steinhardt este, poate, singurul dintre acești scriitori intrat în canon se datorează și faptului că el a scris critică literară și a fost asumat de către literați. Dacă ar fi scris numai partea teologică a operei, ar fi fost și el semiignorat de către autorii de istorii. Poate că o să fiu dezavuat, dar eu cred că acest literaturocentrism, de care încă suferă la trei decenii de postcomunism cultura noastră, este un fenomen de imaturitate culturală. Dacă am vrea maturizarea autentică a culturii noastre, ar trebui să renunțăm la acest parohialism cultural; marii noștri critici literari care fac canonul nu au cunoștințe filosofice aprofundate, nu au cunoștințe științifice și nu au aproape deloc cunoștințe teologice. Poți să fii liber-cugetător, sigur, dar asta nu te împiedică să apropii un text literar (atunci când e cazul, și cu poeziile carcerale este cazul) de contextul lui teologic. Această critică mult mai comprehensivă va schimba treptele canonice și „pagina albă” se va umple.

Conferinţă susținută la Facultatea de Teologie din București, în Aula „I.G. Coman“, la 13 octombrie 2017.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!