Theologica
„Croncănind“ către Dumnezeu. Despre Iov 38, 41

„Croncănind“ către Dumnezeu. Despre Iov 38, 41

Lect. Alexandru Mihăilă, 17 Decembrie 2009

Suntem într-adevăr obişnuiţi să ne gândim că religia este specifică omului, ca şi raţiunea şi conştiinţa de sine. Animalele nu au suflet raţional şi deci nu pot avea nici concepte superioare. Nu Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, ci făptura se înalţă doar prin om.Totuşi, unele versete din Vechiul Testament ne prezintă o atitudine mult mai nuanţată. Faptul că Dumnezeu are grijă de animale este de la sine înţeles, dar răspund oare animalele Proniei? Sunt ele cumva conştiente de grija lui Dumnezeu? În Iov 38, 41 întâlnim un verset care spune tranşant că puii de corb „croncănesc la Dumnezeu“.

Pot comunica animalele cu Dumnezeu?

Ce ar putea să însemne acest verset? Dacă puii de corb I se adresează (pe limba lor) lui Dumnezeu, n-ar presupune aceasta o formă de religiozitate şi la animale?

Ideea din Iov 38, 41 nu este singulară, ea regăsindu-se şi la profetul Ioil: „Către Tine, Doamne, strig! ş…ţ Şi fiarele câmpului zbiară către Tine“ (Ioil 1, 19-20). Mai mult, însă, observăm în Psalmul 103, 22 că puii de leu se roagă lui Dumnezeu să le dea de mâncare: „Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor“. Verbul folosit aici este baqqeş (în greacă zetein), care în limbajul târziu al Scripturii este asociat rugăciunii (cf. Daniel 9, 3). Interesant că şi în Iov, şi în Psalm, Dumnezeu este numit El, denumirea generală a Divinităţii, marcă a universa-lismului recunoaşterii Lui, pe când la Ioil, cu numele personal Iahve (Domnul). Isaia spunea, de altfel, că boul îşi cunoaşte stăpânul (Isaia 1, 3).

La un nivel general, Psalmul 144, 15-16 exprimă aceeaşi convingere: „Ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc şi Tu le dai lor hrană la bună vreme. Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii“. De altfel, în Psalmul 148, 8-13, animalele sunt îndemnate să-L laude pe Creator, alături de elementele naturii şi de plante, dar urmate de oameni.

Le regăsim apoi pe animale incluse în legământul cu Noe: „Iată Eu închei legământul Meu cu voi ş…ţ şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului“ (Facere 9, 9-10). Dacă animalele sunt părtaşe legământului înseamnă că ele sunt făcute într-un fel anume responsabile. Legământul lui Noe constă în interdicţia uciderii omului şi, într-adevăr, în Codul legământului din Ieşire 21-23 vom întâlni cazul ciudat al boului care trebuie lapidat (execuţie specifică vinovatului uman) dacă va împunge de moarte un om (Ieşire 21, 29-32).

În Pilde 6, 6-8, insecte precum furnica şi albina sunt date exemplu pentru înţelepţirea celui leneş, iar despre acestea Sf. Vasile spune că au chiar „un simţ al viitorului“ (Omilii la Hexaemeron, 9, 2), programându-şi munca în comun.

Poartă ele urmele unei raţionalităţi?

De altfel, Sf. Ioan Damaschin interpretează Facere 3, 1 în sensul că există chiar un limbaj de comunicare între om şi animale, spunând: „Şarpele era prietenul omului; se apropia de el mai mult decât toate celelalte vieţuitoare şi vorbea cu el prin mişcări plăcute. Pentru aceasta, prin el, diavolul, autorul răului, a sfătuit pe strămoşi“ (Dogmatica, 10, trad. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66). S-ar înţelege de aici că animalele puteau vorbi cu omul înainte de cădere - se sugerează un limbaj gestual -, fapt recuperat în Numeri 22, 28 de măgăriţa vrăjitorului Valaam, căreia Dumnezeu îi deschide gura să grăiască.

Se poate deci vorbi de o oarecare raţionalitate a animalelor, de exemplu Sf. Vasile neexcluzând o apropiere de înţelepciune plecând de la observaţii practice din lumea animalelor. Astfel, el notează că „berzele nu sunt departe de a avea o înţelegere raţională (oude porro syneseos logikes)“ (Om. la Hex., 8, 5, PSB 17, p. 163). „Firea tuturor vieţuitoarelor n-a căpătat de la cineva învăţătură pentru cele ce le sunt de folos ş…ţ, ci toate poartă urmele înţelepciunii Celui Care le-a făcut“ (Om. La Hex., 9, 4, p. 175).

Totuşi, pe de altă parte, alte versete insistă pe iraţionalitatea animalelor. În Psalmul 48, refrenul (v. 12 şi 21) arată că omul nesăbuit se aseamănă animalelor fără raţiune: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor“. La primul refren, v. 12, nu se spune „n-a priceput“, ci „nu va dăinui“, ca şi cum asemănarea cu animalele a produs şi moartea omului. În fine, în v. 21, ultimul verb are o rădăcină polisemantică (dicţionarul HALOT listează trei înţelesuri de bază: I. a semăna, II. a tăcea, III. a distruge). Unele traduceri moderne consideră că aici nu ar fi vorba de asemănarea cu animalele, ci de înţelesul nr. 3, referindu-se la animalele „care sunt nimicite“. S-ar înţelege deci că animalele în mod obişnuit nu dăinuie, ci sunt distruse. Apoi Septuaginta (dar nu şi textul ebraic) adaugă special că animalele sunt iraţionale (anoetos).

Această abordare o regăsim şi în 2 Petru 2, 12: animalele iraţionale (aloga zoa) sunt prin fire sortite prinderii şi pieirii (phthora). O discuţie mai amplă o oferă un articol recent, Terrance Callan, „Comparison of Humans to Animals in 2 Peter 2,10b-22“, în: Biblica, 90 (2009), nr. 1, pp. 101-113. Totuşi, nu cred că „distrugere“ se referă la consumul de către oameni sau la descompunere, nici la faptul că sunt muritoare, ci spune pur şi simplu că sunt menite din fire să fie prinse şi ucise.

Interpretarea patristică

Se cuvine aici să amintim câteva remarci patristice. Sfântul Vasile arată că sufletul animalului este pământesc, muritor, fiind generat de pământ la cuvântul lui Dumnezeu. „Să nu socoteşti că sufletul animalelor este mai vechi decât ipostasa trupurilor lor şi nici că rămâne mai departe după descompunerea trupului! Fugi de vorbăria prostească a falnicilor filosofi, care nu se ruşinează să spună că sufletele lor şi sufletele câinilor sunt la fel unele cu altele“ (Om. La Hex., 8, 2, p. 159). Iraţionalitatea animalelor este demonstrată şi de faptul că ele nu sunt judecate, deci nu pot fi responsabile, după cum spune Avva Xantie: „Câinele este mai bun decât mine, căci şi dragoste are şi la judecată nu vine“ (Patericul, slova X, Alba Iulia, 1990, p. 161). La relatarea despre convieţuirea minunată a leului cu Sf. Gherasim, Limonariul adaugă că aceasta s-a întâmplat nu pentru că leul ar fi avut suflet cugetător, ci pentru ca Dumnezeu să arate demnitatea lui Adam, cel ascultat de animale în paradis (cap. 107, Alba Iulia, 1991, p. 109).

În legătură cu eschatologia animalelor, într-adevăr, Apocalipsa nu le enumeră printre elementele specifice cerului nou şi pământului nou. Dar nici plantele nu sunt enumerate, iar noi suntem tentaţi să le includem, vorbind de un „loc cu verdeaţă“. Despre ce verdeaţă s-ar menţiona? Să fie exclusiv pomul vieţii recuperat (Apocalipsa 22, 2) sau o reluare a grădinii paradisului, compusă însă din pomi de felurite soiuri? Dacă cea de-a doua variantă pare credibilă, atunci ajungem într-adevăr la concluzia că animalele sunt marile absente în acest pământ nou. De ce?

În Vechiul Testament, apare la un moment dat imaginea eschatologică asociată animalelor, anume în Isaia 11, 6-9. Pe muntele împărăţiei mesianice, lupul va trăi laolaltă cu mielul, leopardul cu căprioara, ursoaica şi puii ei alături de junincă, pruncii se vor juca fără teamă cu şerpii. La versetul 7 se arată apoi că leul va mânca paie ca boul. Se restaurează astfel starea paradisiacă, atunci când animalele nu aveau - s-ar înţelege - puteri dătătoare de moarte (precum veninul şerpilor) şi când toate vieţuitoarele erau vegetariene (cf. Facere 1, 29-30). Totuşi părinţii şi scriitorii bisericeşti care interpretează acest text din Isaia evită sensul literal, înţelegând exclusiv moral: prin animalele înşirate se înţeleg caracterele oamenilor care se vor împăca în Hristos sau convertirea păgânilor, asemănaţi cu nişte fiare răpitoare (cf. Eusebiu, Teodoret de Cir, Sf. Chiril al Alexandriei). Părinţii evită astfel să plaseze animalele în eschatologic.

Mai mult, Sf. Vasile consideră că există o înrudire sau o afinitate a animalicului cu demonicul. „Poate că există şi o oarecare însuşire în animale apropiată de proprietăţile trupurilor demonice“ (Comentariu la Isaia, 25). Aşa s-ar explica de ce demonii inspiră jertfele păgâne, având de fapt nevoie ca de hrană de fumul jertfelor de animale.

Înţelegerea raţiunilor din creaţie

Două cauze au dus la această concepţie negativă, vizibilă încă de la aristotelism şi stoicism. Părinţii au tins să identifice chipul lui Dumnezeu, care îl diferenţia pe om de animale, cu mintea (nous) sau raţiunea (logos), partea superioară a sufletului (cf. Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, 12, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 70). De aceea, animalele neavând „chipul lui Dumnezeu“, nu au raţiune, şi invers. Discutând cu nepotul său, Alexandru, care susţine că animalele au suflet raţional, Philo din Alexandria respinge vehement această teză (De animalibus). O a doua cauză este credinţa anticilor în metempsihoză, prezentă la pitagoreici şi platonicieni, pe care însă creştinismul a combătut-o, pentru că desfiinţa unicitatea persoanei şi responsabilitatea. De aceea, sufletul omului nu se poate reîncarna în animale, pentru că între sufletul lui şi cel animal există o diferenţă fundamentală.

Care să fie deci soluţia posibilă de conciliere a celor două direcţii şi cum ar putea fi ea aplicată versetului din Iov 38?

Cred că Sf. Maxim Mărturisitorul, prin teologia raţiunilor (logoi) din creaţie, oferă o asemenea explicaţie. Animalele seamănă cu omul, pentru că principiile lor de existenţă sunt raţionale (logoi). Aceste raţiuni, contemplate de către om, duc spre recunoaşterea lui Dumnezeu în făpturi. Sf. Maxim vorbeşte chiar de o întrupare a lui Hristos-Logosul în raţiunile creaţiei (cf. Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, EIBMBOR, Bucureşti, 1999). În sine, animalele nu au raţiune ca şi omul, ci doar o cunoaştere, „nu departe“ de cea umană. Dar raţiunea ca-racteristică a omului, chip al lui Dumnezeu, le lipseşte, fapt pentru care nici viaţa veşnică în Hristos nu le poate fi împărtăşită. Iar „rugăciunea“ lor, croncănitul corbilor, răgetul leilor şi strigătul tuturor vietăţilor, poate fi auzită doar de om, care ştie că raţiunile lor se urcă spre Creator.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!