Crucea Domnului și chemarea la martiriu

Pr. Nicolae‑Cristian Câdă, 15 Septembrie 2015

Un interval semnificativ din prima lună a anului bisericesc este dedicat tainei Sfintei Cruci a Mântuitorului Hristos. Cel puțin opt zile se stăruie prin intermediul tematicii liturgice principale asupra jertfei Domnului, dacă avem în vedere praznicul împărătesc al Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cele două duminici care îl preced și îl urmează. (În cazul în care chiar 14 septembrie este într‑o zi de duminică, durata dintre cele două duminici de dinainte și de după praznic se dublează.)

În duminica de dinaintea sărbătorii, Apostolul (Galateni 6, 11‑18) vorbește despre martiriul presupus de cuplarea axiologică și existențială la crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru cel care poartă în trupul său semnele Domnului Iisus și invers. Înălțarea pe cruce a Fiului Omului, anunțată în vechime de gestul tămăduitor al lui Moise (care, după porunca divină, a înălțat în pustie un șarpe de aramă pe un stâlp pentru salvarea de moarte a celor mușcați de reptilele veninoase - Numeri 21, 8‑9), este consecința și împlinirea dragostei infinite pe care Dumnezeu o împărtășește lumii, spre mântuirea și înveșnicirea celor care cred în Hristos
(cf. Ioan 3, 13‑17). Conținutul credinței în Fiul lui Dumnezeu întrupat și răstignit este chemarea implicită la martiriu inspirat de jertfa Mântuitorului.

Duminica următoare praznicului continuă reflecția asupra interiorității dintre credință și martiriu, expresii ale împreună‑răstignirii și împreună‑viețuirii cu și în Hristos (cf. Galateni 2, 20). Credința centrată pe sacrificiul iubitor al Domnului este răspunsul Sfântului Apostol Pavel la chemarea evanghelică a acestei duminici: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Răspunsul are conotație ascetico‑mistică (cf. Galateni 2, 16‑19), însă finalitatea este dată de dramatismul presiunii persecuției și de disponibilitatea la mărturisire sângeroasă, deoarece, avertizează Mântuitorul: „De cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 39).

Astfel, Biserica fructifică duhovnicește evlavia bizantină pentru lemnul Crucii lui Hristos, rememorând liturgic în ziua praznicului judecarea și răstignirea Sa, după cum o arată nu mai departe lectura evanghelică după Ioan (19, 6‑11, 13‑20, 25‑28, 31‑35) de la Liturghia din 14 septembrie. Actualizarea pătimirilor Domnului are implicații mariologice (cf. Ioan 19, 26‑27) și misteriologice (cf. Ioan 19, 34). Sângele vărsat pe Cruce este vinul Euharistiei, la care participă cei înnoiți prin apa Botezului, daruri de răscumpărare și viață veșnică provenite din maternitatea tainică a Sfintei Fecioare Maria. Accentul pus de Biserică este asupra lui Hristos cel răstignit revelare deplină a puterii și înțelepciunii divine în răspăr cu înțelepciunea acestei lumi
(1 Corinteni 1, 18‑24). „Iudeii” și „elinii” (neamurile) fiecărei generații pun înțelepciunea și puterea supremă pe seama autorității (justificată și învestită teocratic până și în cazul ideologiilor atee care emană din panteonul zeițelor libertate, egalitate, fraternitate) și a rațiunii (infailibile). Dumnezeu însă alege calea jertfei, adică a umilinței, a suferinței și, în cele din urmă, a morții, motivate filantropic. „Cuvântul Crucii” este scandalos și absurd pentru cei care nu fac experiența eliberării de moarte.

Însă, afirmarea paradoxală a puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu este izbăvitoare de păcat și de orice tip de sucombare „pentru cei chemați”… chemați la martiriu spiritual, care presupune o mărturie ascetică a „cuvântului Crucii”, de cotidiană mortificare și exersare în virtute și, întru continuarea și confirmarea acestei permanente jertfe spirituale, la martiriu propriu‑zis. Mărturia sângeroasă a „cuvântului Crucii” nu este astfel condiționată strict de un context socio‑politic ostil creștinismului (frământările contemporane reprezintă unul dintre actele unei drame inaugurate cu răstignirea Mântuitorului - cf. Ioan 15, 18‑20), ci este mai ales răspunsul definitiv la chemarea la sacrificiu de sine, pe care o adresează Hristos prin jertfa Sa mântuitoare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!