Documentar
Crucea în tradiţiile poporului român

Crucea în tradiţiile poporului român

Dumitru Manolache, 15 Octombrie 2010

Prezenţa, anul acesta, la Bucureşti, de hramul Sfântului Dimitrie, a unui fragment din crucea pe care a fost pironit Mântuitorul Iisus Hristos ne prilejuieşte o scurtă incursiune în tradiţiile româneşti referitoare la acest ancestral simbol. În dimensiunea noastră identitară, crucea reprezintă un element fundamental care simbolizează centrul universului, soarele, armonia dintre cer şi pământ. Prin Creştinism, crucea ni s-a revelat ca semn al victoriei soarelui împotriva forţelor întunericului şi, mai presus de orice, ca simbol al mântuirii.

Dicţionarul explicativ al limbii române din 1998 defineşte Crucea ca "obiect format din două bucăţi de lemn, de piatră, de metale preţioase etc., aşezate perpendicular şi simetric una peste alta şi constituind simbolul credinţei creştine".

Cu mult înainte de a fi definite academic, aceste "bucăţi una peste alta" reprezentau pentru strămoşii noştri repere existenţiale fundamentale. O recunoaşte aceeaşi autoritate care identifică şi explică mai multe asemenea "existenţe": "crucea căruţei" (bucată de lemn pusă de-a curmezişul peste proţap); "crucea amiezii" (punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază, adică ora 12:00); "crucea nopţii" (miezul nopţii); "calea crucii" (a se deschide înaintea cuiva o răspântie, a avea de ales între mai multe soluţii); "cruce de voinic" (bărbat în toată puterea; voinic, bărbat bine făcut); "crucea pământului" (plantă erbacee) etc.

Definiţia nu aminteşte însă şi de svastică (un alt fel de semn al crucii), care nicidecum nu are o semnificaţie politică, dar a cărei prezenţă este atât de frecventă în ornamentica broderiilor costumelor naţionale, pe pergamentele voievodale, în cimitire etc. Simbol crucifer dezlipit direct din tradiţia primordială, "semn sau emblema Polului" imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce, adică punctul fix, svastica este centrul în jurul căruia se efectuează rotaţia lumii. Mircea Eliade spunea că în acest centru se înalţă "Muntele Cosmic, Arborele Cosmic, Arborele Vieţii, identic în tradiţiile românilor cu Axis Cardines, Mundi sau Stâlpul (Columna) Cerului". Cercetătorul Dragoş Galbur sublinia şi el în studiul "Simboluri sacre ale ornamenticii populare româneşti" că, "în simbolismul tradiţional, Crucea este asimilată arborelui cosmic... prin care se operează comunicarea cu cerul. În creştinismul popular, nu se schimbă cu nimic situaţia, crucea, făcută din lemnul Arborelui Cunoştinţei Binelui şi Răului, este identificată sau se substituie arborelui cosmic; ea este descrisă ca un arbore care urcă de la pământ la cer, copac veşnic ce stă în mijlocul cerului şi al pământului, sprijinind cu tărie universul sau arborele vieţii plantat pe Golgota. Pe de altă parte, numeroase texte patristice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte, toate simboluri ale lui Axis Mundi sau Osia Lumii".

Acolo unde crucea veghează, răul nu pătrunde

Lumea cunoaşte, în forme sculpturale, incizate, pictate sau caligrafiate, peste 400 de forme de cruci. Pentru noi, românii creştini, crucea este simbolul protector al casei, apărătoarea holdelor şi semănăturilor, scutul de care se loveşte tot răul, pavăza credinciosului. De aceea, astăzi ca şi în veacurile trecute, ţăranul român îşi aşază semnul crucii pe acoperişul caselor, pe porţi (Transilvania, Maramureş), pe ştergarele şi maramele cu care sunt împodobiţi pereţii interiori ai caselor, pe străchini, pe lăzile de zestre, pe spătarele scaunelor, pe ii şi pe cămăşi, pe oule încondeiate, pe colaci sau pe alte obiecte, pentru că, aşa cum spune o veche vorbă românească, "acolo unde crucea veghează, răul nu poate trece pragul". Nici ielele, nici strigoii, nici chiar Fata Pădurii - personaje întâlnite în basmele noastre - nu rezistă la semnul crucii făcut cu credinţă. În Oltenia, crucile se agaţă în copaci pentru a ajuta sufletele morţilor, iar pe lângă cea de la cimitir se mai fac încă trei cruci: cea de apă, cea de punte şi crucea jurământului (cea urcată în copaci). Ba chiar şi visele în care apar cruci capătă semnificaţii precum linişte, triumf, deces, scăpare de pericol, bucurie, fericire, veste bună, depăşirea necazurilor etc. Iar când descoperim în cimitire cruci gemene sau "cu pui", precum cele din cimitirul Copuzu-Ialomiţa, trebuie să ne gândim la familii sau fraţi chemaţi la Domnul sau martirizaţi în numele lui Hristos.

Prin cruce, omul este în comuniune cu Dumnezeu

De o semnificaţie deosebită în popor se bucură crucea la marile praznice creştine, precum Înălţarea Sfintei Cruci, care sunt aşteptate şi venerate prin post şi rugăciune. Tradiţia populară spune că Ziua Crucii reprezintă momentul când pământul se închide în preajma iernii, iar insectele, şerpii şi plantele lăsate la lumină la începutul primăverii sunt luate în sânul lui. Bătrânii spun că dacă în această zi va tuna, toamna va fi lungă şi ploioasă. Tot în această zi începe culesul viilor şi bătutul nucilor. De Bobotează, tinerii din localităţile aşezate de-a lungul marilor cursuri de apă sau la Marea Neagră se întrec pentru a aduce înapoi pe pământ crucea aruncată de preoţi în apa îngheţată, pentru a se bucura de sănătate şi belşug, pentru că apele sunt sfinţite de preot.

Prin toate aceste semne ale crucii, omul se "conectează", în credinţa lui, la cer, speră, se simte liber şi intră în comuniune cu Dumnezeu care îi asigură protecţia, căci, în cruce, este întruchipată, deopotrivă, istoria salvării umanităţii şi patimile Mântuitorului Iisus Hristos.

Cel ce S-a dăruit nouă ca să ne ridice la ceruri

"Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Semnul Crucii este semnul iubirii nesfârşite şi, mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte... Semnul Crucii rămâne veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri... Mamele noastre făceau semnul crucii peste pâinea care urma să intre în cuptor, iar ţăranii încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune. Noi aşezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa"", arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în predica din Duminica Înălţării Sfintei Cruci din acest an. În aceste cuvinte regăsim, în fond, credinţa ancestrală a poporului dreptcredincios, cu toată încărcătura ei simbolică şi mistică, prin forţa căreia vom dăinui în iubirea lui Hristos, Cel ce poartă veşnic în trupul Său semnele Crucii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!