Crucea, simbolul creştin al mântuirii

Raluca Brodner, 26 Martie 2009

Fiecare poartă o cruce a lui. La propriu şi la figurat. Însă nu întotdeauna, atunci când vine vorba de sensul material al crucii, se cunoaşte rostul acesteia. Mulţi o consideră un accesoriu, asociat unei bijuterii din aur, argint sau lemn. Multora le place forma, dimensiunea sau valoarea materială, fără să pătrundă semnificaţia profundă a acesteia, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel în cuvântul adresat galatenilor: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume“ (Galateni 6, 14).

Crucea (lat. crux) apare drept simbol creştin pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte scrijelit chiar şi în peşterile preistorice, din perioada epocii de piatră.

Înainte de apariţia creştinismului, crucea reprezenta soarele, armonia contrariilor (cerul şi pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru braţe indicau cele patru puncte cardinale.

În liturgică, „cruce“ poate avea înţelesul de crucifix ori de cruce manuală. În sens spiritual, crucea reprezintă „chinul moral“, care vorbeşte de dogma creştină a ispăşirii.

Se cunosc aproximativ 400 de forme de cruci, dintre care următoarele sunt cele mai răspândite: crucea Tau (în formă de T) este cel mai vechi simbol, cu origine în vechea Chaldee; crucea ortodoxă, greacă; crucea catolică, latină (actualmente este forma cea mai răspândită); crucifixul (în primele secole după răstignirea lui Hristos nu s-a prezentat corpul Acestuia pe cruce. La Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânăr pe cruce. Ulterior, prin secolul al X-lea, după abolirea pedepsei cu moartea prin crucificare, când din memoria colectivă a creştinilor a început să dispară asociaţia negativă a crucii cu chinurile crucificării, s-a pus trupul lui Iisus pe cruce în locul tânărului anonim).

„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase…“

„O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)

Creştinismul a transformat crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă, curaj şi speranţă. Crucea este simbolul de căpătâi al creştinismului, cel ce reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în formă de cruce şi poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăseşte şi în stemele multor ţări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfinţită înainte de a i se atribui o destinaţie sau alta.

Odată cu descoperirea la Ierusalim a lemnului crucii de pe Golgota (anul 326) de către Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o mai mare importanţă. Constantin însuşi a adoptat crucea ca emblemă pentru steagurile şi monedele sale. El a ridicat în centrul Romei o cruce impunătoare (modelul troiţelor de mai târziu).

Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are originea în lemnul crucii, iar creştinii sunt ramurile ei. Venerarea Sfintei Cruci este legată de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“.

Perioada precreştină

Pentru egipteni, crucea „în formă de T“ era un semn cosmic şi era numită „cheia Nilului“. Cercetări arheologice au descoperit vestigii ale unor civilizaţii vechi, în care s-au găsit cruci de tot felul. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: „crucea cu braţe egale“, zisă şi „crucea grecească“; „crucea cu toartă“, întâlnită mai ales la egipteni, şi „crucea gamată“ sau cu numirea indiană - „svastica“.

„Crucea cu braţe egale“ este forma cea mai răspândită în epoca precreştină. La asiro-babilonieni această cruce era considerată simbolul soarelui şi al luminii.

La mexicani, era considerată simbolul lui Tlaloc, zeul ploii şi al fecundităţii, şi purta denumirea de „pomul vieţii“ sau „pomul fecundităţii“. La chinezi, reprezenta pământul.

„Crucea cu toartă“ de la egipteni simboliza puterea care dă viaţă tuturor lucrurilor. Din Egipt, crucea cu toartă s-a răspândit la fenicieni.

„Crucea gamată“ sau „svastica“ este una dintre cele mai răspândite forme de cruce în lumea precreştină. Cele mai vechi exemplare au fost găsite în Mesopotamia.

În Antichitate, crucea era cunoscută drept obiect de tortură. Crucificarea era asociată cu una dintre cele mai înfricoşătoare şi ruşinoase pedepse aplicate răufăcătorilor, sclavilor, ostaticilor şi răzvrătiţilor. Moartea era lentă şi chinuitoare. Imaginea, una de-a dreptul înfricoşătoare, l-a determinat pe un înţelept să spună: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui“ (Cicero, Verr. V, 64, 66 apud V. Tarnavski, Arheologia biblică, Cernăuţi, p. 314).

„Semnul Fiului Omului“ în creştinism

În Noul Testament, crucea este legată de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin jertfa Lui pe cruce, aceasta a devenit simbolul mântuirii neamului omenesc.

Braţele crucii au o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfa lui Iisus se răsfrânge asupra întregii lumi, iar braţul vertical arată actul de refacere dintre ceresc şi pământesc. În sens duhovnicesc, crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Însăşi jertfa Mântuitorului este o mărturie în acest sens şi arată esenţa iubirii creştine, pentru că „nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“, spune Iisus (Ioan 15, 13).

Scriptura vorbeşte despre „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30) şi al creştinilor ca o dovada a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică. Altfel spus, omul are posibilitatea să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ.

Părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii.

Pământul românesc, expresia suferinţei Crucii de secole

Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci. Una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu.

Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă. Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea răstigniri ca cele din ţara noastră. Cinstirea Crucii în felul acesta, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.

Înălţarea Sfintei Cruci este pentru români una dintre sărbătorile creştine cele mai vechi, care se serbează la 14 septembrie, cu începere din secolele VII-VIII.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!