Reportaj
Ctitor de biserici şi ziditor de suflete

Ctitor de biserici şi ziditor de suflete

Silviu Dascălu, 21 Ianuarie 2012

Dumnezeu a rânduit întotdeauna oameni potriviţi în locuri potrivite şi ne-a dăruit duhovnicii de care am avut nevoie. Chiar dacă vremurile au fost tulburi, iar Ortodoxia a fost prigonită, au existat şi oameni care au apărat-o şi au reclădit ceea ce vrăjmaşii au vrut să distrugă. Un astfel de om a fost şi Isaia Ţugurlan, stareţul şi apoi duhovnicul Mănăstirii Bogdana din Protoieria Oneşti a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, cel care a repus bazele monahismului din istorica Episcopie a Romanului.

Prezenţa sa în această mănăstire a fost una providenţială, Dumnezeu îndreptându-i paşii de tânăr spre Mănăstirea Bogdana din actuala Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului. Dragostea sa faţă de Dumnezeu i-a călăuzit paşii de tânăr spre acest sfânt lăcaş din apropierea Borzeştiului, acolo unde Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a ctitorit un sfânt lăcaş de închinăciune, şi în acelaşi loc unde la începutul celui de-al XVII-lea secol se nevoia Sfântul Teodosie de la Brazi, ajuns ulterior în scaunul chiriarhal de la Rădăuţi.

Părintele Isaia Ţugurlan, pe numele său de mirean Ilie, s-a născut la 5 aprilie 1928, în comuna Umbrăreşti din judeţul Galaţi. Crescut fiind într-o familie foarte evlavioasă de buni creştini, tânărul a părăsit cu discreţie casa natală, cu gândul de a se face călugăr. Iar Dumnezeu l-a călăuzit din zona Galaţiului spre Bacău, în apropiere de istorica ctitorie ştefaniană, ajungând în faţa Mănăstirii Bogdana, în a cărei obşte a fost primit. Şi se spune că a cerut Sfintei Treimi ca măcar trei ani să nu iasă din această mănăstire, orice s-ar întâmpla, iar trupul său, atunci când va fi să părăsească această lume, să fie îngropat tot aici.

Avea doar 18 ani, însă anii au trecut şi tânărul Ilie a devenit monahul Isaia, fiind hirotonit apoi ieromonah. Viaţa sa era una liniştită, însă vremurile deveneau tulburi. La conducerea ţării au ajuns comuniştii care au început să prigonească tot ceea ce însemna valori şi tradiţii ortodoxe, iar mănăstirile deveneau din ce în ce mai deranjante pentru noua orânduire. Aşa se face că atât el, cât şi obştea în care trăia au fost nevoiţi să renunţe la linişte şi să părăsească raiul Bogdanei. Tristul Decret 410 din 1959 i-a alungat pe toţi monahii de aici, fiecare fiind nevoit să îşi caute de lucru în altă parte.

"După ce a fost alungat din mănăstire, părintele a fost nevoit să lucreze cu ziua prin sate pentru a-şi asigura existenţa. Muncea ca zilier unde găsea, neavând voie să mai poarte nici uniformă monahală. A fost o perioadă grea, însă Dumnezeu l-a întărit şi nu şi-a pierdut nădejdea", explică monahia Mihaela, ghidul Mănăstirii Bogdana şi ucenică a părintelui Isaia.

Scăparea a venit 8 ani mai târziu (în 1968), când episcopul Romanului, Partenie Ciopron, l-a chemat să-i încredinţeze un schit în suferinţă: Runc, din apropiere de Buhuşi. Monahul Isaia a ajuns acolo şi se spune că a îngenuncheat în praful din faţa porţii şi a sărutat pământul schitului. Apoi s-a pus pe treabă, secondat de maica stareţă Cristofora, şi a ridicat schitul de la zero. Doar că apoi schitul a devenit interesant pentru securişti şi alţi oameni ai regimului comunist care tot vizitau sfântul lăcaş pentru a se ospăta din truda maicilor. Însă răbdau, pentru că aşa aveau siguranţa că sunt lăsaţi în pace.

Înapoi la Bogdana

După alungarea călugărilor de la Bogdana, sfântul lăcaş de închinăciune a fost transformat în spital de neuropsihiatrie până în anul 1975.

Cutremurul din 4 martie 1977 a adus mănăstirea în stare de ruină. Pentru a nu fi nevoiţi să o repare, Consiliul Popular a a dat înapoi mănăstirea Episcopiei Romanului, cu destinaţia de complex muzeistic. Atunci, părintele Isaia revine împreună cu obştea pe care o consolidase la Runc şi începe istovitoarea muncă de refacere a vechiului lăcaş. A urmat un amplu şi complex proces de renovare, care a cuprins toate colţişoarele, căci parte din clădirile mănăstirii nu mai beneficiaseră de vreo consolidare de zeci de ani. Schimbarea înfăţişării mănăstirii nu ar fi fost posibilă fără munca şi spiritul de jertfă al părintelui arhimandrit Isaia şi al maicii stareţe stavrofora Cristofora, care de la bun început au avut de înfruntat mari necazuri, greutăţi şi lipsuri, cauzate mai ales de regimul ateist.

"Oficial, aici nu era mănăstire. Maicile purtau halate albastre pentru că nu aveau voie uniformă, însă în fapt era o adevărată mănăstire. Am reuşit să adunăm icoanele şi celelalte obiecte de cult de la mănăstirile desfiinţate şi să le includem în muzeul pe care l-am format. Am reuşit să adunăm obiecte importante de patrimoniu, dar şi să ţinem rânduiala unei mănăstiri. Şi nu era zi în care părintele să nu săvârşească Sfânta Liturghie", mai povesteşte maica Mihaela.

Liniştea deplină avea să o dobândească abia după 1989, când mănăstirea şi-a recăpătat libertatea. Însă părintele era deja bătrân şi bolnav, purtând în trupul şi în sufletul său toate ostenelile din timpul prigoanei comuniste. A apucat totuşi să se bucure de mai bine de un deceniu de libertate, în dimineaţa zilei de 8 aprilie 2001, chiar în Duminica Floriilor, plecând să-L întâlnească pe Cel pe care cu osârdie L-a slujit o viaţă, după ce cu o zi înainte se împărtăşise.

Maicile care l-au îngrijit povestesc că şi-a cunoscut dinainte sfârşitul şi le-a pregătit sufleteşte pentru aceasta.

"Înainte de moartea sa, mereu încerca să ne spună, pe ocolite, că va pleca la Domnul. Însă noi începeam să plângem şi nu îl lăsam să vorbească. Cu trei zile înainte însă, a împlinit 73 de ani, iar noi i-am oferit în dar trei flori. Iar el a spus că cele trei flori înseamnă că va avea câte una pentru fiecare zi din câte i-au mai rămas. Noi ne-am mâhnit când am auzit, însă trei zile mai târziu a plecat la cele veşnice", îşi aminteşte monahia Mihaela.

Pe lângă istovitoarea muncă de a reface Mănăstirea Bogdana şi schitul de la Runc, părintele s-a ocupat şi de construirea altor biserici, atât din zona Bacăului, cât şi la el în sat.

Duhovnicul Isaia

Părintele Isaia nu s-a ocupat doar de renovat şi consolidat clădiri, deşi este un aspect important şi acesta. În primul rând a zidit suflete, fiind un adevărat părinte pentru toţi cei pe care i-a avut fii duhovniceşti. A înviat monahismul din Bacău şi a ţinut slujbe zi de zi în singura mănăstire din judeţ.

A fost aspru când a fost vorba de păstrarea rânduielii din mănăstire şi iubitor cu fiii săi duhovniceşti. Însă mai presus de toate a ştiut cum să zidească suflete.

"L-am cunoscut pe părintele Isaia la hirotonia mea ca preot, la 27 iunie 1983. La prima vedere părea un om aspru, dar hotărât, în faţa căruia nu puteai ocoli adevărul şi nu cruţa pe nimeni când greşea, să nu-i arate adevărul. În schimb, în scaunul spovedaniei n-am întâlnit un părinte mai blând, ce te copleşea cu răbdarea şi bunătatea întruchipate pe chipu-i transfigurat - trăitor şi profund rugător.

De la teama cu care veneai şi aşteptai să-ţi vină rândul să intri la "scaunul judecăţii" treceai pe neobservate la deschiderea sufletească ce te învăluia, şi pe neobservate îţi descărcai sufletul mărturisindu-i, fără ocolişuri, tot ce te frământa. Ba îndrăzneai cu curaj să-l întrebi şi să primeşti răspunsuri care te lămureau, şi totodată te linişteau. După ce-ţi cuprindea capul cu palmele puternice şi cu urmele vizibile ale muncii fizice, dar şi a multelor metanii, de la rugăciunea de dezlegare, ieşeai uşurat, bucuros, încrezător, dar şi hotărât să nu mai repeţi ce-ai făcut, pentru că te ruşinau bunăvoinţa, îngăduinţa şi răbdarea părintelui, pe care le desluşeai în privirea cu care te cuprindea şi în faţa căreia îţi plecai smerit capul. Nu îl voi putea uita niciodată pe marele părinte duhovnic Isaia, şi cred că are îndrăzneală la Bunul Dumnezeu pentru toţi cei care i-a uşurat", mărturiseşte părintele Gheorghe Aniculoaie din Moineşti - Bacău, fiu duhovnicesc al părintelui Isaia.

De altfel, toţi oamenii din jurul mănăstirii, şi nu numai, şi-l amintesc cu aceeaşi dragoste pe duhovnicul cel iscusit.

"Părintele lăsa tot timpul impresia că pe tine te iubeşte cel mai mult, că tu eşti preferatul, deşi iubea pe toată lumea la fel. Însă faptul că îţi dădea această impresie crea o legătură deosebită între fiecare fiu duhovnicesc şi părinte", povesteşte monahia Mihaela.

Părintele Isaia a rămas în memoria tuturor drept un mare duhovnic, un gospodar deosebit care a reconstruit Mănăstirea Bogdana şi un luptător adevărat, care a ţinut vie flacăra monahismului din actuala Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!