Cu Dumnezeu în penitenciar

Narcisa Elena Balaban, 07 Septembrie 2007

▲ Din cei aproximativ 1.600 de deţinuţi, câţi îşi ispăşesc pedeapsa în celulele Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Iaşi, pe lângă alte activităţi, foarte mulţi îşi manifestă dorinţa de a participa la slujbele religioase oficiate la capela penitenciarului, de a beneficia de catehezele organizate aici sau de a împrumuta periodic cărţi religioase de la biblioteca bisericii ▲ De la angajaţi ai penitenciarului am aflat că, multora dintre deţinuţi, apropierea de Biserică le-a schimbat comportamentul ▲ „Merit pedeapsa pe care am primit-o. Atunci nu eram conştient de voia liberă, de libertatea pe care o aveam. Citind, am încercat tot mai mult să mă cunosc, să înţeleg ce mă macină, să înţeleg care este problema mea“ ▲

O poartă din fier, înaltă şi grea, grilaje şi alte porţi care abia se urnesc din loc îi rup de oraş şi de societate. Acum, pentru mulţi dintre ei, lumea în care sunt liberi este biserica. Adevărata lor „societate“ sunt cărţile, vorbele schimbate cu vreo rudă care mai vine din când în când, cu preotul capelan, cu tinerii de la Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români, care vin săptămânal aici, sau cu personalul penitenciarului. Din cei aproximativ 1.600 de deţinuţi, câţi îşi ispăşesc pedeapsa în celulele Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Iaşi, pe lângă alte activităţi la care sunt duşi - cum ar fi munca la câmp, în anumite perioade - sau la care au ales să participe - cor, fotbal, pictură etc. - foarte mulţi îşi manifestă dorinţa de a participa la slujbele religioase oficiate la capela „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ a penitenciarului, de a beneficia de catehezele organizate aici sau de a împrumuta periodic cărţi religioase de la biblioteca bisericii.

Îndrăzneala de a cere iertare

De la angajaţi ai penitenciarului am aflat că apropierea de Biserică sau, mai curând, descoperirea lui Dumnezeu, multora dintre deţinuţi le-a schimbat comportamentul, aceştia înţelegându-şi singuri faptele odioase pe care le-au săvârşit cândva. Prin citit sau prin mers la biserică, unii caută doar să-şi umple timpul, spunând lucruri pe care ceilaţi vor să le audă de la ei, dar alţii încep să înţeleagă cu adevărat tainele credinţei.

Programul la capelă se desfăşoară pe baza unor tabele, care respectă opţiunea deţinutului, astfel încât rândul de a participa la Sfânta Liturghie le vine la cel mult o lună.

Nu este cazul să comentăm cum a ajuns fiecare în închisoare. Unii au ajuns poate în urma unei fapte săvârşite accidental, dintr-o slăbiciune omenească, din impuls. Pentru cei care încearcă acum să-i ajute să treacă prin viaţa lor compromisă, persoanele private de libertate sunt oameni slabi, care trebuie ajutaţi pentru a nu mai greşi. În acest caz, cuvântul lui Dumnezeu e hrana de care ei au nevoie, iar răbdarea e „arma“ fără de care nu se poate face nimic. Mulţi dintre deţinuţi cred că au fost pedepsiţi pe nedrept, însă cei mai mulţi ştiu acum unde a fost problema, înţeleg acum fisura care a distrus mecanismul atunci când s-au convertit la rău, recunoscâdu-şi deschis vina.

Venind la biserică, citind din Vieţile Sfinţilor, din cuvintele marilor noştri duhovnici, aceştia au căpătat puterea de a povesti cum şi de ce au ajuns la închisoare, de a analiza fiecare gest pe care l-au făcut şi de a îndrăzni să se căiască sincer şi să ceară iertare. La început, pentru mulţi, venirea la biserică sau pronunţarea cuvântului „Dumnezeu“ era o activitate de uzură, însă, citind cărţi duhovniceşti şi rugându-se, au descoperit idei şi taine care au aprins apoi focul credinţei, dându-le curajul să creadă că mai pot redobândi calităţile pe care creştinul le primeşte la Sfântul Botez. Sau poate chiar au înţeles că nu mai este nimic de făcut, decât să ceară iertare şi şansa mântuirii.

„Aici am aflat că există aproapele, care are nevoie de iubire“

Am ajuns în capela Penitenciarului de Maximă Siguranţă Iaşi la sfârşitul unei activităţi de cateheză cu deţinuţii pe viaţă. S-au obişnuit întâi să asculte pe părintele capelan, apoi să pună ei întrebări. Prezenţa noastră acolo le stârneşte, pentru început nelinişte, însă discutând cu ei, încep să ne povestească frânturi din vieţile lor şi nu evită episodul tragic care le-a distrus şansele de a trăi în societate, la un loc cu oamenii obişnuiţi.

Ion Rădăcină are 38 de ani şi vine de la Vorniceni, din judeţul Botoşani. A primit prima pedeapsă la 16 ani, pentru tâlhărie. De atunci, a fost pedepsit în mai multe rânduri, astfel încât, în cei 22 de ani (de la 16 la 38 de ani) n-a stat în libertate mai mult de un an şi două luni. Recunoaşte că până la 16 ani a avut o viaţă dezordonată, iar în cea mai lungă perioadă de închisoare de până acum, cei 14 ani de detenţie primiţi după a doua faptă gravă comisă, nu a fost pregătit pentru libertate, astfel încât în 2003 a revenit în închisoare, de această dată, însă, pentru toată viaţa. „În timpul lui Ceauşescu erau alte vremuri, alt regim de detenţie. Cei condamnaţi purtau lanţuri, erau condiţii grele, incomparabile cu cele de acum, iar în cei 14 ani cât am stat în închisoare nu m-a pregătit nimeni pentru libertate. Acum da, sunt posibilităţi pentru reeducare, însă atunci nu erau, şi noi, oameni slabi fiind, cădem repede în păcat. Am început să vin aici la biserică, pentru că afară, eu nu am cunoscut cuvântul Domnului. Nu ştiam ce-i aia Biblie, nu ştiam ce e biserica. Când eram copil, mă ducea mama. Crescând, însă, am început să am alte griji, fireşte nesănătoase. Şi în Penitenciar, din curiozitate, am venit odată la biserică. M-a impresionat slujba, şi de atunci, de câte ori este program de biserică, vin. Am început să vin la toate activităţile care se ţin aici în penitenciar. Am găsit, în primul rând, liniştea sufletească, pe care ţi-o găseşti foarte repede în biserică, apoi posibilitatea de a mă ruga pentru mine şi nu numai. Am învăţat foarte multe lucruri şi numai bune. În primul rând am început să citesc foarte mult, lucru căruia înainte nu-i acordam importanţă. Citesc de toate. Şi psihologie şi cărţi religioase. Biblia este prima carte pe care deja nu o mai citesc, ci am început s-o studiez foarte amănunţit... Noi am fost vagabonzi, am stat prin baruri, am bătut şi ne-am crezut cei mai tari, dar n-am ştiut ce e iubirea. Aici am aflat că există aproapele care are nevoie de iubire“, ne spune Ion Rădăcină.

„Aici am găsit calea spre Dumnezeu“

Andrei Vasile este unul dintre acei deţinuţi care se căieşte sincer pentru ceea ce a făcut. S-a născut la Ceahlău, în judeţul Neamţ, are 29 de ani şi nu a uitat încă numele preotului de la el din sat. Părintele misionar Pavel Antoce ne-a spus că acesta se spovedeşte foarte des, atât în cele patru posturi de peste an, cât şi în afara lor. Pe el l-au transformat cu adevărat cărţile sfinte. Dar să-l lăsăm să ne vorbească el însuşi despre fapta care l-a privat de libertate şi despre cum a descoperit calea spre Dumnezeu.

„Am ajuns în închisoare din cauza problemelor mele lăuntrice, care au ieşit afară prin fapte potrivnice firii omeneşti. Merit pedeapsa pe care am primit-o. Am intrat în închisoare la 22 ani şi de atunci am fost la mai multe penitenciare din ţară. Aici am venit abia anul trecut... În familia mea, mama şi bunica erau credincioase. Înainte aveam o credinţă nelucrătoare prin fapte, cum se spune. Mergeam la biserică, aveam respect faţă de biserică, dar nu era un respect care să se manifeste prin fapte bune. Nu cunoşteam credinţa în care m-am născut. Când eram acasă, m-am spovedit până la o vârstă, până când am început să fur. Apoi mi-a fost ruşine, nu m-am mai dus la biserică şi m-am îndepărtat cu totul de Dumnezeu. Atunci nu aveam frică de Dumnezeu. Şi astfel am ajuns să fac de la fapte mărunte unele extrem de grave... La puşcărie, cu timpul, am început să citesc din Vieţile sfinţilor, din învăţăturile Bisericii şi am început să înţeleg tot mai mult ce vrea Dumnezeu de la mine, ce pot eu da. Aici am găsit calea spre Dumnezeu, adică tot ce cuprinde învăţătura ortodoxă, de la Sfintele Taine, războiul nevăzut, rugăciunile care se fac, Sfânta Spovedanie, tot. Sfânta Spovedanie, una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, pentru iertarea păcatelor şi vindecarea sufletească, are o însemnătate foarte mare şi acum ştiu că fără mărturisire la duhovnic este foarte greu să înaintezi... Citind, m-am antrenat mai mult, ca să mă cunosc, să înţeleg ce mă macină, să înţeleg care este problema mea. Am citit mult Părintele Cleopa, la care m-a impresionat râvna pe care o avea pentru Biserica Ortodoxă, seriozitatea cu care le făcea pe toate. Avea şi o descriere naturală, prin cuvinte simple. Era aproape de popor.

Am greşit din cauza patimilor care sunt în om, a influenţelor din afară. Atunci nu eram conştient de voia liberă, de libertatea pe care o aveam. Nu aveam o responsabilitate şi cedam uşor. Sunt nişte presiuni asupra omului, iar eu crud la minte, tânăr, nu conştientizam importanţa vieţii, vedeam altfel valorile ei...

Dumnezeu iartă tot timpul şi e gata să ierte mereu, numai că şi noi trebuie să ne iertăm, să-l ascultăm şi să ne vindecăm, să simţim iubirea lui şi să ajungem să iubim. Căci dacă ajungem să iubim oamenii şi pe Dumnezeu, cred că atunci suntem iertaţi“, ne povesteşte Andrei Vasile.

„Eu m-am născut din nou“

Gheorghe Dulceanu vine de la Mogoşeşti, din judeţul Iaşi. Are 27 de ani şi este în închisoare de trei ani. S-a apropiat de biserică, fiind impresionat prima dată de povestea lui Iosif, fiul lui Iacov, aruncat în temniţă nevinovat.

„Mama mergea des la biserică, duminică de duminică, chiar şi la mănăstire la Hadâmbu, că eram aproape. Dar eu de mic copil am început să plec de acasă şi am pierdut legătura cu Dumnezeu. Mama mă ducea la biserică de când eram mic, dar atunci nu ştiam eu ce e Dumnezeu, eram stăpânit de o forţă a răului pe care acum am căpătat puterea s-o înfrunt. La început mi se părea că meritam mai puţin ca pedeapsă şi atunci am strigat la El spunând că nu există, dar acum am înţeles că El ştie ce are de făcut. Atunci am strigat, dar după ce am citit Biblia m-am căit. Din Biblie m-a impresionat prima dată povestea lui Iosif care a fost vândut de fraţii săi şi care a ajuns în temniţă nevinovat. Atunci mi-am spus că dacă el a rezistat nevinovat, eu vinovat de ce să nu lupt, ca să rezist. Şi cu asta interesul pentru citit cărţi sfinte a devenit din ce în ce mai mare. Apoi, cineva m-a învăţat să cos la goblen şi acum cos icoane. Şi aceasta este cusută de mine (n.r.: ne arată o icoană a Maicii Domnului cu pruncul). Acum lucrez la una cu Iisus ducând crucea pe Golgota. Vreau să fac vreo 20, apoi vom vedea ce destinaţie vor lua... Îmi pare rău că până acum nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, pentru că aşa nu m-aş mai fi aflat aici. Pentru mine, Dumnezeu înseamnă schimbare. Eu nu mai sunt acelaşi de acum 3 ani, când am intrat în penitenciar. Eram impulsiv, acum sunt liniştit, nu mai sunt uşor de provocat. Cel care eram acum 3 ani a rămas în urmă, iar eu m-am născut din nou. Aşa îl simt eu acum pe Dumnezeu“, ne mărturiseşte Gheorghe Dulceanu.

„În suferinţă, omul este dispus să se deschidă“

Şi după cum era şi firesc, după ce deţinuţii s-au retras la camere, am stat de vorbă şi cu preotul misionar de caritate la Penitenciarul din Iaşi, Pavel Antoce. Părintele este preot aici din anul 2000. Înainte, a fost preot misionar la Secţia Externe Bârnova a Spitalului Universitar de Psihiatrie de la Socola. Dânsul ne povesteşte cum este să fii preot în penitenciar şi care este specificul catehizării persoanelor private de libertate: „Consider că, aşa cum într-o comunitate, prezenţa preotului este benefică şi indispensabilă, tot aşa, şi în penitenciar, prezenţa preotului este benefică şi cred că rolul preotului în penitenciar este de a reda speranţa şi de a reaprinde candela credinţei. Nu-mi sunt străine cazuri cu oameni care, după ce au fost eliberaţi, din cele spuse de preoţii satelor în care aceştia s-au întors, merg şi acum la biserică. De exemplu, de curând, m-am întâlnit cu părintele de la Mironeasa, care mi-a spus că are un credincios eliberat din penitenciar şi care, într-adevăr, după ce a ieşit, este nelipsit de la biserică. Mă bucură lucrul acesta, însă mă întristează că mă întâlnesc din nou cu mulţi pe care i-am avut aici, la biserică, care au ieşit, dar s-au întors pentru că au greşit iar. Eu cred că societatea trebuie să-i ajute mai mult. Să nu uităm faptul că în orice comunitate există un preot. Sunt mulţi parohi care vin în penitenciar şi îşi vizitează enoriaşii. Am exemplu pe părintele de la Glăvăneşti, Radu Pavel, pe părintele Emil Ojog, de la Bivolari, părintele Gheorghe Bogos, de la Sineşti, şi chiar părintele protopop Constantin Andrei, ale cărui vizite nu se opresc numai la capelă, ci chiar merge prin camerele deţinuţilor, mai ales ale condamnaţilor pe viaţă, ale deţinuţilor minori.

În penitenciar e mai uşor de făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, pentru că oamenii de aici sunt însetaţi, pentru că unii dintre ei nu-l cunosc deloc pe Dumnezeu, pentru că cei mai mulţi dintre ei realizează abia aici că fără Dumnezeu nimic nu poţi face. În suferinţă, omul este dispus să se deschidă.

Ca preot în penitenciar, înveţi să ai răbdare. În acelaşi timp, ai convingerea că de aici, din penitenciar, persoana privată de libertate învaţă cum să dăbândească credinţa adevărată şi să-l simtă pe Dumnezeu aproape. Suferinţa oamenilor, cum este şi aici, te apropie mai mult de om, poţi simţi iubirea faţă de cei din jur şi faţă de Dumnezeu. Nu toţi oamenii din penitenciar au greşit intenţionat. Pentru unii, a fost poate un accident în viaţa lor şi de aceea cred că deţinuţii nu trebuie judecaţi de societate cu atâta asprime şi cred că cei de afară ar trebui să le întindă o mână de ajutor atunci când vor ieşi. Regretabil este faptul că, atunci când o persoană care a fost privată de libertate este eliberată, nu găseşte sprijin din partea familiei, a comunităţii din care face parte. Şi aceasta îl determină să facă alte fapte. Familia are un rol foarte important în viaţa persoanei private de libertate. Să-l viziteze ori de câte ori poate şi să nu vină neapărat cu ajutor material, ci importantă este o scrisoare sau o vizită pentru a schimba o vorbă“.

Multiple activităţi menite să ajute

În penitenciar, activităţile religioase şi educative sunt numeroase, începând de la programul liturgic până la catehezele şi proiectele de educare care se derulează prin colaborarea preotului capelan cu Biroul de intervenţie psihosocială a penitenciarului, cu tinerii de la ASCOR şi nu numai. Printre pogramele de cateheză care îi pregăteşte, în special pentru perioada în care vor reieşi în societate, amintim: „Hristos şi tinerii“ la care participă în jur de 80 de tineri deţinuţi, „Tâlcuri noi la texte vechi“, la care participă 50 de femei, „Hristos împărtăşit copiilor“, la care participă 25 de minori, „Hristos în mijlocul nostru“, un program la care participă 500 de bărbaţi, 35 de minori şi 50 de femei sau „Libertate şi responsabilitate în viaţa creştină“ la care participă 30 de minori, 650 de bărbaţi şi 30 de femei.

Un alt program este „Pelerinaj la locurile sfinte“, prin care deţinuţilor li se face cunoscută istoria şi viaţa mănăstirilor. În cadrul acestuia, 43 de bărbaţi şi 12 femei, chiar şi dintre cei condamnaţi pe viaţă, au vizitat anul acesta mănăstiri din jurul Iaşului precum Cetăţuia, Galata, Bârnova etc. De asemenea, deţinuţii împrumută des cărţi de la bibliotecă, formează corul care dă răspunsurile la Sfânta Liturghie, vizionează filme religioase etc.

Slujba Învierii, în curtea penitenciarului

Apoi, la penitenciar au loc diverse activităţi sociale, în special la marile sărbători, desfăşurate de Protopopiatul Iaşi 1 şi de Asociaţia „Frăţia Ortodoxă Română“, care vin în fiecare an aici pentru a aduce pachete cu alimente, cărţi, icoane, obiecte de igienă etc. Mai menţionăm programul de dezvoltare personală cu minorii, având ca scop „reintegrarea, socializarea, comunicarea, deprinderea de elemente noi de conduită socială“, necesare după perioada de detenţie, derulat de Societatea Ortodoxă a Femeilor Române din Iaşi sau sesiunile educative cu caracter preventiv şi activităţi de consiliere şi reabilitare a personelor dependente de alcool şi droguri organizate de Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă“ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Amintim, de asemenea, derularea proiectului „Metanoia“ sub patronajul ASCOR, care are ca scop formarea unei atitudini pozitive faţă de valorile societăţii.

În ceea ce priveşte pregătirea spirituală, părintele capelan îi vizitează în fiecare zi pe deţinuţi, iar cea mai mare parte dintre aceştia au căpătat un respect faţă de el, cerându-i ajutorul. „Deţinuţii manifestă din iniţiativă proprie dorinţa de a se spovedi. Şi se spovedesc în fiecare post. În Postul Paştelui, de exemplu, am spovedit în jur de 600 de persoane. În ceea ce priveşte programul liturgic, luni facem Acatistul Mântuitorului, marţi facem Acatistul Maicii Domnului, miercuri avem Utrenia şi Sfânta Liturghie, joi - Paraclisul Maicii Domnului sau slujba de sfinţire a apei, slujbă cu deţinuţii condamnaţi pe viaţă. Vineri facem slujba Vecerniei cu deţinutele de pe Secţia I sau de pe altă secţie. Persoanele private de libertate sunt aduse prin rotaţie, în funcţie de opţiunile lor. De exemplu, în prima duminică facem slujbă cu cei de la sistem închis, în a doua duminică cu cei de la sistem semideschis, în a treia duminică cu cei de la Secţia Preventiv şi în a patra duminică din lună facem slujbă cu Secţia femei. Slujba Învierii se oficiază în curtea penitenciarului, pentru a beneficia de aceasta cât mai mulţi dintre cei care doresc, iar în toate sărbătorile mari, pe lângă faptul că slujim noi, vin şi alţi părinţi din parohii şi cu siguranţă bucuria este mult mai mare“, ne explică părintele Pavel Antoce.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!