Cu Ionel Teodoreanu în strada Buzdugan

Ion Mitican, 28 August 2007

▲ Spaţiul din strada Kogălniceanu fiind prea mic pentru cele două familii Teodoreanu, junele avocat Ionel şi soţia Lily şi-au luat zborul din „casa Medelenilor“ şi în vara anului 1930 au poposit în pitorescul cartier Păcurari, pe strada Buzdugan (Fundacul Buzdugan), la numărul 3 ▲ Deşi cetatea Moldovei se afla în gravă sărăcie materială ce determinase pe mulţi dintre fiii săi să ia calea Bucureştilor (M. Sadoveanu, Al. Philippide, M. Ralea, M. Sevastos), plecând şi revista „Viaţa românească“, Ionel Teodoreanu a rămas neclintit până în 1938 ▲ S-a stins la Bucureşti, în 1954 ▲

Părăsind vechea aşezare părintească din Zlataust - „Casa bunicilor“, prea mică pentru numeroasa sa familie cu nevastă şi trei copii, avocatul Osvald (Oswald) Teodoreanu se muta pe strada Kogălniceanu în casa cu doi castani de la numărul 24, odinioară şi 32, astăzi. Acolo Ionel învăţa avocatura susţinând examenele celor trei ani de studii doar în unul, se căsătorea (1920) cu Ştefania (Lily) Lupaşcu, fiica diplomatului Ştefan Lupaşcu şi al Mariei Mazurier (franţuzoaică) şi puneau la cale cei doi gemeni Ştefan(Afani) şi Osvald (Gogo), născuţi în 1921.

Tot în strada Kogălniceanu, Ionel începea a frecventa cercul revistei „Însemnări literare“ ce se întrunea în casa lui Demostene Botez din strada Ralet şi publica gingaşe pagini literare. Traducând „Amintiri despre Tolstoi“, de Maxim Gorki, într-o manieră care îl încântă pe Garabet Ibrăileanu, conducătorul revistei „Viaţa românească“, care-i dădu 5000 lei recompensă, o sumă imensă în loc de cinci sute de lei cât se aştepta, tânărul autor a sărbătorit evenimentul într-un mod original. „Am luat cea mai mândră trăsură cu doi cai, m-am dus în Piaţa Sfântului Spiridon, am cumpărat de o mie de lei portocale de la Anisia şi am venit spre casă ca o corabie mediterană: numai aur şi arome, urmărit de toate albinele. Acasă am ţipat să se deschidă toate ferestrele. S-au deschis. Ai casei şi servitorii s-au îmbulzit la ferestre. Şi una câte una portocalele au zburat înlăuntru. Râdea birjarul, râdeau vecinii, râdeau obrajii din casa cu portocale, râdea toată tinereţea mea şi râdea deasupra cerul ei.“

Întâmplarea i-a bucurat pe toţi căci era luna darurilor: decembrie 1920, când apărea lucrarea în revistă. „A râs şi domnul Ibrăileanu când i-am istorisit isprava. Apoi, cu glas dojenitor întrebător: Aşadar, când îmi mai aduci un manuscris? Ştii că n-am material...“

Pe strada Kogălniceanu a scris „La Medeleni“

Devotată ca o vestală şi atrasă de pasiunea literară a lui Ionel, simţea primii fiori ai creaţiei şi Lily, viitoarea scriitoare Ştefana Velisar Teodoreanu.

„O zi binecuvântată, caldă, ca de vară, deşi toamna îşi ruginise aurul şi mai lepădase din frunze. Copiii se jucau la soare, pe un covor, în grădiniţa din faţa casei, sub paza dădăcii şi a unui câne mare negru, care se sorea în preajma lor. Mă uitam răpită la ei, la rămurelele astea desprinse din mine, cu feţişoarele lor rotunde, ochi şi năsucuri de mici faraoni egipteni. Ştiau să umble, să vorbească, să se bucure, să se supere omuleţii noştri. Lângă ei, păreau mai imenşi castanii de la poartă, care străluceau ca nişte clopotniţe de aramă. Câtă fragilă frumuseţe! Îl auzeam pe Ionel, din odaia de alături, vorbind cu un bărbat. Un client, poate. Era la primele succese de bară şi începea să fie căutat. Mi-era inima ca un stup plin de miere.“ („Ursitul“)

Inspirat de priveliştea ogrăzii şi a prezenţelor din jur, cu cei doi castani de la poartă – dintre care unul mai există – gingaşul ei soţ a creat miniaturile lirice „Jucării pentru Lili“, urmate de romanticele pagini „Uliţa Copilăriei“ (1923) şi de captivantul roman „La Medeleni“ (1925-1927) citit pe nerăsuflate de întreaga şcolărime. Ultima operă, criticul N. Crevedia o considera „grandioasă frescă în care, înmuind penelu-i prodigios pe-un şevalet încărcat de toate combinaţiile coloristice, a zugrăvit cu vorbe, în tonuri însorite, copilăria şi adolescenţa. Nu voi uita niciodată gestul fiicei unui moşier, când îmi arătă, teatral, o raclă aurită în care odihneau legate în piele şi-n panglice seria Medelenilor, cu o inscripţie deasupra: Aici doarme copilăria mea.“ Numele Dănuţ, Olguţa şi Monica i-a inspirat pe nenumăraţi copii.

Apăreau apoi „Turnul Milenei“(1928) şi „Bal Mascat“(1929) „în care viscolul imagistic din celelalte volume nu mai bătea acum decât sub forma unei brize răcoroase“, dar cu „aceeaşi putere de evocare pe planuri întinse şi multiple.“ (N.C. „Universul literar“, iunie – iulie 1930)

Părăsind şi „Casa Medelenilor“, Teodorenii se mutau în Fundacul Buzdugan

Spaţiul din strada Kogălniceanu fiind prea mic pentru două familii: cea vârstnică cu doi copii mari (Păstorel şi Ionel, al treilea Puiu, pierzându-se într-un accident aviatic) şi cea tânără cu alţi doi, elevi (Ştefan şi Osvald), junele avocat şi soţia Lily, îşi luau zborul şi, în vara anului 1930, poposeau în pitorescul cartier Păcurari, pe strada Buzdugan (Fundacul Buzdugan), la numărul 3.

„Casa Medelenilor“, cum îi spuneau emoţionaţi cititorii anilor â40, au mai păstrat-o un timp părinţii: Osvald şi soţia sa Sofia (Sonia), talentată pianistă şi profesoară de Solfegii şi Teorie muzicală la Conservatorul ieşean, unde conducea corul şcolii, iar dumineca şi pe cel al Bisericii Banu. Seara târziu, singură şi tristă, căci soţul lipsea, adesea, zile de-a rândul, se aşeza în faţa pianului. Repeta lecţiile şi aranjamentele pentru cor şi tăifăsuia cu gândurile perlând duios clapele sidefii.

Prin ferestrele casei cu castani se revărsau fluvii de note grave şi răscolitoare de suflete. Răsunând până departe în tăcerea nopţii, erau ascultate de vecini, stând pe terase, ca la concert şi chiar de trecători oprindu-se la gard.

Chemată de Ionel, s-a mutat şi dânsa cu Păstorel şi Osvald în Fundacul Buzdugan, locuinţa fiind încăpătoare pentru toţi.

Casa aparţinuse prin 1898 unei bătrâne doamne Henrietta Brudea, trecuse pe la Ioan Stamatin, care a amenajat-o prin 1903 cu parter şi etaj, iar din anul 1936 a stăpânit-o N. Roznovanu, închiriind-o Teodorenilor.

Se ajungea la casa Teodorenilor prin strada Carp de unde se pătrundea în pitoreasca ulicioară Buzdugan, întinsă de-a lungul coastei către nord şi terminată ca un fundac la poarta unei case umbrite de un păr sintilesc uriaş. Se găsea, de asemenea, pornind din Păcurari, parcurgând capătul din jos al străzii Carp şi luând-o la stânga sau urcând direct prin stradela Buzdugan ce ducea la strada mamă.

Clădirea se înălţa chiar pe colţul stradelei cu strada Buzdugan, avea balcon în care se însoreau copiii şi în jur o grădină cu arbori seculari şi stufoase tufe de liliac (îşi amintea prin 1980 duduia Rodica Anghel de la Arhivele de Stat).

Prezenţa scriitorului în fundacul Buzdugan sau Fundacul Vechi, pierdut în umbra stejarilor, teilor, merilor, perilor şi nucilor centenari din fostele livezi ale străvechilor case boiereşti, a fost semnalată tot N. Crevedia (publicând articolul „Cu Ionel Teodoreanu“ în „Universul literar“ din 29 iunie 1930): „Descinsesem în Gara Iaşi după 16 ore de călătorie plină de riscuri din cauza apelor revărsate. O trăsură mică, aproape cât cărucioarele acelea cu care guvernantele duc copiii bogaţi la promenadă, m-a dus în Fundătura Buzdugan la locuinţa domnilor fraţi Teodoreanu care trebuiau să-mi dea cheile cu care să descui porţile zăvorâte ale scriitorilor cu domiciliul în Capitala Moldovei. Primul pe care l-am vizitat a fost domnul G. Ibrăileanu, cel mai ascuţit spirit critic din cultura românească de azi, filozoful şi restauratorul celui mai măreţ monument poetic ridicat în limba românească de augustul Eminescu.

Când am hotărât ceasul convorbirii, domnul I. Teodoreanu mă aştepta în camera lui Păstorel. Era îmbrăcat în faimoasa bluză rusească neagră şi bine dispus. (Le numea cazace şi avea vreo 10-15 de diferite culori, fiind comode). A sărit ca un pui de cerb în mijlocul patului şi şi-a încrucişat picioarele…“ Urma discuţia.

Întâlnirea cu Profira Sadoveanu

Tot în Păcurari îl căuta şi Valer Donea (nume sub care se ascundea Profira Sadoveanu), autorul interviului „Ionel Teodoreanu“, publicat în „Adevărul literar şi artistic“ ca o felicitare de Crăciun. (22 decembrie 1935).

„Înspre seară, acum câteva zile, m-am îndreptat spre Păcurari - un cartier al Iaşului - să găsesc strada Buzdugan, în fundacul căreia se află casa în care locuieşte Ionel Teodoreanu. Se înnoptase. Am nimerit destul de repede. Într-o linişte de câmpuri sub lună, casa sta luminată de dinăuntru, prietenoasă. Mi-a deschis Gogo, elev în uniforma Liceului Internat. De la o masă, în holul înalt, s-a ridicat un tânăr stângaci, cu amprentele adolescenţei zugrăvite pe faţă şi cu vocea nesigură. Era Afani. Stăpânii casei, Lily şi Ionel Teodoreanu, luau ceaiul obişnuit. M-au poftit şi pe mine. - Vrei să-mi pui câteva întrebări? mi-a luat-o înainte romancierul.

Ne-am retras într-o odaie din fund, unde patul larg vişiniu, mobila artistică veche, tablouri de preţ pe perete, bijuteriile orientale şi şalul persan alcătuiau un interior cu totul personal: stilul Teodoreanu.

Iată-mă, la o măsuţă-birou, gata să notez tot ce-mi va spune cel solicitat. Ionel Teodoreanu, al cărui roman trebuia atunci să apară în câteva zile, e plin încă de noua sa carte. Fără ştire, ne trezim vorbind despre ea şi autorul îmi vorbeşte tot ce se poate povesti într-un ceas despre Lorelei, cea mai amară carte a mea! îmi spune romancierul, trecându-şi furtunos mâna prin păru-i de aceeaşi vârstă cu Gogo şi Afani.

Cine nu-l cunoaşte pe Ionel Teodoreanu nu-şi poate imagina câtă căldură şi zbucium lăuntric pune acest scriitor pătimaş în tot ce spune. Cartea aceasta a avut şapte începuturi - îmi comunică şi mie emoţia avută de el, când frământat de plămada creaţiei se necăjea să-i găsească prima notă din cântec.“

În Fundacul Buzdugan Ionel concepea şi publica romanele „Fata din Zlataust“, apărut în 1931, apoi „Golia“ apărut în 1933, „Crăciunul de la Silvestri“ în 1934, „Lorelei“ în 1935, „Arca lui Noe“ în 1936, „Secretul Anei Florentin“ în 1937 (transpuse pe hârtie în lunile de vacanţă).

Între anii 1930 şi 1933 fiind şi director al Teatrului Naţional, alcătuia programe şi distribuţii actoriceşti, organiza turnee prin ţară, ajungând şi la Timişoara. Tot în vremea când locuiau în Păcurari, cei doi făceau celebra excursie la Istambul cu Mihai Sadoveanu, doritor de documentare pentru romanele sale istorice.

Vecinul Garabet Ibrăileanu

Nu departe, în capătul nordic al străzii Buzdugan, la numărul 10, în casa scundă din grădina umbroasă a inginerului ceferist M. Enea, locuia profesorul Garabet Ibrăilenu. Sosise mai înaintea Teodorenilor.

Vecinătatea le prilejuia neuitate ceasuri de taifas pe teme literare şi de viaţă. Sau cum scria Ştefana (Lily): „Ne făceam veacul vara la dumnealui în livadă.“

Profesorul îi ceruse să scrie cu mai puţine flori, zarzări, curcubee şi zorzoane literare şi să fie mai aproape de viaţa oamenilor. Pomenindu-l într-o discuţie cu I. Valerian, romancierul spunea: „Pentru mine este cel mai fermecător reprezentant al trecutei generaţii cu care am venit în contact. Ai impresia că stai de vorbă cu un camarad mai experimentat, cu sufletul mereu tânăr şi elastic, gata să primească orice noutate. El n-are canoane literare, în materie de artă, admite numai talentul“. („Viaţa literară“, 1 decembrie 1926)

Aceeaşi părere o exprimase şi faţă de N. Crevedia, subliniind truda generoasă a profesorului pentru îmbogăţirea literaturii române, apariţia revistei „Viaţa românească“ şi cunoaşterea întregii creaţii eminesciene. Lucrând necontenit, ziua la Universitate şi „noaptea ca buhnele şi ca stelele înconjurat de fumul tutunului şi împrejmuit de cărţi“, a refuzat măririle, demnităţi politice şi scaunul Academiei, preferând „scaunul din faţa biroului său“ în care trudea „bolnav şi neajutat de nimeni.“

Din Păcurari romancierul pleca la Bucureşti

Deşi cetatea Moldovei se afla în gravă sărăcie materială ce determinase pe mulţi dintre fii săi să ia calea Bucureştilor (M. Sadoveanu, Al Philippide, M Ralea, M. Sevastos), plecând şi revista „Viaţa românească“, Ionel Teodoreanu a rămas neclintit până la decesul bunului său vecin (1936).

Considera că puterea de atracţie a Bucureştilor priise Iaşilor. Politicienii şi doritorii de acţiune şi măriri plecaseră spre capitală, la Iaşi rămânând ideologii şi intelectualii. Venind vremuri grele cu lipsuri şi grave nelinişti sociale, s-a lăsat şi el atras de mirajului bucureştean şi, în anul 1938, a părăsit oraşul cu „arderi şi lumini“, pornind spre acel plin de „zgomot şi străluciri“.

A dus în suflet „Dulce Târgul Ieşului“ pe care nu-l putea uita. „A plecat nevoit de condiţiile materiale tot mai dificile din Iaşul rămas tot cu mai puţine activităţi economice“ (George Lesnea). Înaintea despărţirii, Colegiul avocaţilor a dat un banchet de amintire la Trei Sarmale, iar la tren l-au condus numeroşi colegi şi prieteni.

Ajuns în capitală, Ionel a încheiat etapa ieşeană editând volumul „În casa bunicilor“, apărut în 1938 şi apoi tulburătorul roman „Fundacul Varlamului“, inspirat de figura părintelui său trecut în lumea umbrelor la 18 aprilie 1938, departe de casă, într-un hotel bucureştean (Continental). Transportat la Iaşi de fiul îndurerat, avea să fie înhumat la Eternitate, lângă părinţii Elencu şi Alexandru Teodoreanu.

Deşi autorul crease o lume imaginară, în „Fundacul Varlamului“, ca şi în celelalte romane, transfigura şi scene trăite, momente din viaţă şi figuri reale (bunăoară eroul Herr Direktor - unchiul Laurenţiu Teodoreanu din „La Medeleni“).

Fundacul Buzdugan sau Fundacul Vechi, ca şi Zlataustul bunicilor erau locuri de desfăşurare a vieţii avocatului Nini Varlam, feciorul strălucitului magistrat Alecu Varlam (Cuconul Alecu – tizul bunicului din Zlataust).

Descriind Casa Varlamilor, o avea în vedere pe aceea din strada Buzdugan: „Dacă spuneai unui birjar: Du-mă la Conu Nini, pornea la trap, fără să mai aştepte; apoi o lua la pas înspre Copou, fără să urce mult; se abătea la stânga pe o stradă cu ziduri groase şi bolovani parcă lăsaţi de revărsarea unor şuvoaie de munte; o lua la dreapta, cotit şi hurducat, prin faţa Casei Albe, a unui junimist octogenar, din care capul lui Manon ar fi putut să iasă la fereastră; ş-apoi intra pe Uliţa Varlamului, mai veche decât toate, c-un felinar cu gaz, cam strâmb, şi tei îmbrăţişaţi prin crengi, care la vremea florilor de stele căzătoare făceau din Uliţa Varlamului un vers de aur care-l aştepta pe Eminescu. Case puţine, mulţi copaci, grădini şi pomi. În fund, rămase faţă-n faţă, ochi în ochi, de altădată, două case: Azilul de Bătrâne şi casa Varlam, surori albite ale aceluiaşi neam, stând fiecare în grădina ei. Un fel de pod cu boltă le unise altădată. Apoi se despărţiră“.

În realitate, trăsura ar fi urcat pe Copou, luând-o la stânga pe strada Carp (unde-i astăzi Spitalul CFR) şi la dreapta, în strada Buzdugan (numită acum G. Ibrăileanu şi mărginită de blocuri). Trecea pe lângă Casa Albă a junimistului Const Meissner (1854-1942), aflată chiar la intrarea străzii Buzdugan şi aproape de casa stăpânită în zilele noastre de Agenţia pentru Ocuparea Forţelor de Muncă. Nu lipsea nici azilul situat cândva vizavi de locuinţa Teodorenilor, la numărul 6, şi aparţinând Societăţii de binefacere Maria A Catargi.

Avocatul Nini avea doi copii de care avea grijă mama lor, profesoara Marica, ce-şi petrecea viaţa aşteptând soţul ce uita să mai vină de la procesele judecate la Bucureşti, Chişinău şi în alte îndepărtate oraşe. Când era la Iaşi, întârzia la Club (Jockey Club), jucând cărţi cu mari pierderi băneşti.

Boem, Nini avea un suflet bun şi, deşi câştiga sume considerabile cu procesele, risipea tot pe atâta şi mai mult, împărţind în dreapta şi-n stânga, locuind la hotelul Capşa unde lua masa întovărăşit de feluriţi profitori. Cu toate că îl împovărau datorii considerabile, căutându-l mereu creditorii, când venea acasă juca rolul omului fericit, aducând daruri tuturor şi împărţind bacşişuri celor întâlniţi în cale.

Anumite scene nu erau străine autorului care le văzuse acasă. Părintele Osvald, decedat la Bucureşti, ca şi eroul, fusese penalist cu mare pregătire juridică şi „om de mare bunătate şi gingăşie sufletească, plin de neastâmpăr, jovial, cu ceva de boem“. Pleda procese în toată ţara. „Muncea enorm, mereu tracasat, dar totdeauna vesel, optimist şi glumeţ. Acasă, la Iaşi, era destul de rar. Sosea când nu se aştepta nimeni. Unde era cauza mai grea, el era chemat ca un mare medic,“ şi-l amintea Demostene Botez în „Memoriile“ sale.

A murit subit în Bucureştiul înzăpezit

Împărţindu-se, neostenit, între barou şi literatură, în anul 1939 Ionel dăruia librăriilor romanul „Prăvale Baba“, urmat în 1940 de „Ce-a văzut Ilie Pânişoară“, „Tudor Ceaur Alcaz“ şi suita cărţilor războiului. Iaşii rămânându-i în suflet, neuitat, îi închina „Masa Umbrelor“ în 1947, după care mai publica „Zdrulă şi Puhă“ în 1948.

Scriind şi revăzând vechile lucrări, a venit ziua de 3 februarie a anului 1954 când „o ninsoare şi o viforniţă apocaliptice, care au ţinut aproape o săptămână, au ridicat pe străzi troiene de 3-4 metri.“ Înfruntând viforul vrăjmaş şi nămeţii uriaşi pentru a ajunge la Tribunal, romancierul a intrat la alimentara din răscrucea străzilor Văcăreşti şi Căuzaşi şi a căzut doborât de efort, curmându-i-se astfel firul vieţii doar la 57 de ani şi vreo lună.

Moartea i-a fost fulgerătoare. „În Bucureştiul întroienit până la streşinile caselor, prin viforniţa năprasnică, necirculând nici tramvaie, nici maşini, nici trăsuri, Păstorel, fratele bun, şi Ştefănucă, unul din cei doi fii ai lui Ionel Teodoreanu, ajutaţi de bunul lui prieten, scriitorul Dinu Bondi, i-au adus acasă trupul fără viaţă pe o sanie improvizată din două tălpi de ski şi capacul sicriului. L-au adus urcând şi coborând troieni, scăpându-l în zăpadă şi aburcându-l la loc, înnebuniţi de durere şi deznădejde, într-o călătorie fantastică, dintr-o iarnă fantastică, cum n-a mai cunoscut Bucureştiul“ (Mihail Şerban, „Amintiri“).

Socotind că romancierul n-a murit şi este mereu între noi, în biblioteci şi-n amintirile copilăriei, unii dintre locatarii blocurilor din Păcurari îi păstrează neştearsă amintirea ca şi a profesorului Garabet Ibrăileanu. Atunci când au vizitatori, le arată bustul cu flori al profesorului şi grădina umbrită a Teodorenilor, rămasă la întâlnirea străzii G. Ibrăileanu (fostă Buzdugan) cu aleea scărilor ce înlocuieşte stradela Buzdugan şi urcă pe lângă blocul Nr. 2 şi clădirea fostelor magazine, ocupată acum de felurite birouri.

Ca reper, a rămas bătrânul tei din trotuarul Păcurarilor, să poarte peste veac amintirea uitaţilor locatari şi a nenumăraţilor musafiri pe strada idolului tinereţii bunicilor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!