Cu „rata“, prin Munţii Vrancei

La 80 de kilometri de Focşani, la capătul unui drum plin de gropi, care nu a mai cunoscut luciul asfaltului proaspăt de multă vreme, turistul dornic de drumeţii inedite descoperă frumuseţile Vrancei. Un ghem de sate mici, risipite pe valea Putnei, către izvoare, Lepşa, Soveja şi Greşu dezvăluie ochilor o parte a ţării nealterată (încă!) de tăvălugul civilizaţiei necruţătoare. Deşi pline ochi de turişti, mai ales la sfârşit de săptămână, locurile sunt, parcă, neumblate. Pajiştile n-au cunoscut pârjolul cărbunilor încinşi pentru grătare, iar marginile de pădure n-au ca vecini mormane întregi de gunoaie.

Incursiunea către Greşu, pe valea Putnei, începe de la Valea Sării, când drumul începe să urce pieptiş coastele semeţe ale Munţilor Vrancei. Traseul e cel mai scurt drum care leagă Moldova de Transilvania. Cu toate acestea, din cauza asfaltului spart de ploi, ninsori şi îngheţuri în mii şi mii de locuri, timpul de parcurgere a distanţelor se dublează. Oamenii munţilor din Vrancea, locuitori ai satelor înşirate pe cursul râului Putna, către izvoarele sale, au un singur mijloc de transport cu care vin de la Focşani sau cu care pleacă spre Târgu Secuiesc şi Braşov: un autobuz vechi, ruginit, care acoperă mirosul tare al pădurii cu cel al gazului de eşapament pe care-l lasă din belşug în urmă. Pentru cunoscătorii călătoriilor de dinainte de ’89, autobuzul de care vorbesc nu-i altceva decât o „rată“ veche, cu perdele vişinii, inscripţionate cu numele vechii întreprinderi de transport din judeţ.

Serpentinele, anevoios de parcurs, oferă, în compensaţie, privelişti splendide. După un drum de mai bine de o oră, ajungem la intrarea în Pasul Tulnici, la Lepşa, localitate renumită pentru staţiunea climaterică, dar în special pentru cascada Putnei şi pentru biserica veche, de lemn, atât de vizitată de turişti.

La Lepşa, Putna a săpat în rocile de granit ale muntelui, creându-şi locaşe numai de ea ştiute, strecurându-se când domoală, când vijelioasă, în bulboane şi şuvoaie. Lungă de aproape 80 de metri, cascada are 14 metri înălţime şi un debit de 9 m3/s. Zeci de turişti „de week-end“, cei mai mulţi din judeţele învecinate (Galaţi, Brăila, Covasna şi Constanţa) împânzesc zona.

Pe lângă cascadă, în Lepşa poate fi vizitată şi păstrăvăria, dar şi Parcul Natural Putna. În zonă, posibilităţile de cazare sunt nenumărate. Pensiuni agroturistice clasate, dar şi case particulare oferă turiştilor ajunşi în zonă locuri de cazare după gust şi buzunar. Specialitatea specifică locurilor e bulzul cu sărmăluţe, iar pentru amatorii de inedit în materie de brânzeturi, ţăranii din zonă vând sortimente dintre cele mai diverse de caşcaval afumat.

Greşu, sătucul uitat de lume

Din Lepşa până la Greşu mai sunt 5 kilometri buni. Odată ajuns acolo, însă, nimic nu te mai leagă de lumea dezlănţuită pe care ai lăsat-o în urmă. Telefoanele nu mai au semnal în nici o reţea, aşa că relaxarea şi odihna sunt garantate. Rămâi doar tu cu gândurile şi simţirile tale, respirând un aer mai ozonat ca oriunde altundeva.

În Greşu, senzaţia care te încearcă e aceea a unui sat pustiu, fără oameni. Câte un chip rătăcit mai poate fi văzut, din când în când, în vreo ogradă sau sus, pe coasta dealurilor, păscând turme de oi. Caii şi vitele umblă slobode, fără frica de a pleca prea departe sau de a fi lovite de vreo maşină, pentru că prin Greşu nu poţi merge cu mai mult de viteza a doua. Drumul este ciuriuit de ape. Un strat firav de asfalt se zăreşte pe fundul gropilor săpate de ploi şi zăpezi. Timpul nu-ţi dă senzaţia de curgere. Stă pe loc. Oamenii şi locurile par şi ei neschimbaţi de veacuri.

Totul în jur e verde, un verde în zeci de culori, una mai crudă şi mai îmbietoare decât cealaltă. Pădurile de foioase şi conifere, în amestec, n-au cunoscut tăierile masive din alte zone montane ale ţării. Dealurile şi vârfurile de munte sunt la fel de împădurite ca acum câteva sute de ani şi asta mă face să mă gândesc că trebuie să profităm de asemenea locuri cât încă se mai poate, cât mâna omului n-a început să facă rău cu bună ştiinţă naturii.

În Greşu n-ai cum să pierzi timpul. Sunt de făcut drumeţii în poienile de pe traseul spre Târgu Secuiesc, la stânele de unde poţi cumpăra oricând caş proaspăt, la minicascadele de pe pârâul Greşu sau la barajul Putnei.

Sălbăticia şi frumuseţea locului i-au determinat pe oamenii cu bani din Vrancea să-şi construiască tot soiul de case de vacanţă în zonă.

La intrarea în Greşu, un minicartier de case cochete, parcă pictate pe pajişte, au răsărit într-un timp foarte scurt. Nu sunt locuite decât temporar, în week-end-uri sau în timpul verii, când proprietarii fug de căldura oraşelor şi vin să respire aer curat, sub poala pădurii. În Greşu am văzut şi un lucru extrem de rar în ultima vreme în satele României. O cabină telefonică publică încă întreagă, bine întreţinută, singura legătură a oamenilor cu restul lumii. Spun asta pentru că, în general, în majoritatea satelor, aceste cabine sunt primele bunuri publice distruse, dintr-o „plăcere“ absurdă.

Soveja, leagănul „Mioriţei“

La 30 de kilometri de Lepşa, pe un drum judeţean transformat între timp într-un soi de uliţă sătească, am încercat să ajungem în Soveja, în inima Vrancei, celebrul loc despre care se spune că este locul de naştere al baladei „Mioriţa“. Staţiunea climaterică şi de odihnă Soveja se află pe valea râului Şuşita, în depresiunea Soveja, la o altitudine de 500-535 m. Acolo există ape minerale sulfuroase, clorurate, hipertone şi sodice care, în combinaţie cu climatul, sunt recomandate pentru tratarea unor nevroze astenice şi a stărilor de surmenaj fizic şi intelectual. Cu toată voinţa noastră de a merge chiar şi cu 10 km la oră, pentru că drumul nu era altceva decât un şir coninuu de gropi, după câţiva kilometri a trebuit să ne lăsăm păgubaşi. Un panou uriaş ne-a avertizat că drumul spre Soveja este închis.

Un şofer aflat la volanul unui aro ce venea dinspre locul în care ar fi trebuit să ajungem şi noi a încercat să ne încurajeze, spunându-ne că nu avem de trecut decât două ape (pe şosea!) şi că dacă ne-am strădui puţin, am reuşi să le trecem. Nu am riscat şi ne-am întors la Lepşa.

Am plecat din zona depresionară a Munţilor Vrancei cu sentimentul că am văzut nişte locuri sălbatice, pure, aşa cum au fost ele de la începuturi. Chiar dacă drumul de acces este stricat în proporţie de 80%, efortul depus pentru a ajunge până acolo a meritat pe deplin. O cură de câteva zile la Greşu echivalează cu câteva săptămâni de „încercare de concediu“ în staţiuni supraaglomerate, cum sunt cele de pe Valea Prahovei. Dacă nu mă credeţi, încercaţi!