„Cu toate că era greu, era armonie şi ne înţelegeam cu toţii“

Narcisa Elena Balaban, 08 Septembrie 2007

Prima durere a copilăriei sale a fost dispariţia pe front a celui mai mare dintre fraţi. Şi o dată cu aceasta, necazurile au început să curgă. Pe la sfârşitul războiului, familia sa, ca de altfel toţi sătenii, se ascundea în multe nopţi prin pădurile care înconjurau satul, luând cu ea bunurile de valoare ale casei şi animalele, de frica ruşilor, care veneau des prin sate şi luau tot ce găseau. Îşi aminteşte de animalele sătenilor sacrificate de aceştia în faţa lor şi de ameninţările cu moartea la adresa tatălui său. Apoi, de nopţile geroase de iarnă, când numeroase haite de lupi dădeau, în fiecare seară, iama la oile sătenilor, lăsând multe familii fără nimic de mâncare. A urmat febra tifoidă, când toată familia a zăcut la pat, salvarea fiind doar mila lui Dumnezeu, apoi seceta, când un an de zile au mâncat numai lapte de oaie amestecat cu brânză şi când zeci de români au murit cu stomacurile goale, apoi de lipsurile crunte de după război, apoi de moartea tatălui... Au trecut toate acestea sau, pur şi simplu, puterea de a trăi şi dragostea pentru viaţă le-a depăşit. Elena Vrânceanu are 69 de ani şi locuieşte la Coşeşti, în judeţul Vaslui. Dumnezeu i-a dăruit un evident har de a povesti, încât pagini întregi de ziar s-ar lăsa cu uşurinţă umplute. Ne limităm însă la acele amintiri ale sale care redau cu fineţe izul unei copilării şi al unei tinereţi frumoase în vremuri grele pentru toţi românii.

Pe când era copil, Elena şi fraţii săi, Vasile şi Anica, se duceau în şură, alegeau cele mai netede scânduri, le tăiau cu beschia în forma unor tălpi de pantofi, le legau apoi cu sfoară de picioare şi se lăudau care mai de care cu frumuseţile de „sandale“ pe care le purtau. Tanti Elena a copilărit în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. „Când eram mică nu aveam de încălţat şi purtam opinci. Ţaţa mai avea (Elisabeta era cu şapte ani mai mare), pentru că tata se ducea la evrei şi ducea brânză, iar în schimb îi dădeau material pentru haine. Evreii aveau, pentru că înainte de a începe războiul au îngropat materialele în pământ. Tata cumpăra pentru mama, dar ea, săraca, îi dădea Lisavetei că era fată mare şi era frumoasă. Eu nu ştiam pe atunci ce înseamnă încălţări sau haine. Când eram mici, ne legam de picioare scânduri şi ne bucuram că făceam gălăgie când mergeam. Ne mândream şi ziceam că avem pantofi. Vasile le modela, că el a fost priceput de mic (n.r: până în anul 2005, când a plecat din lumea aceasta, Vasile Hulub era cel mai vestit tâmplar din comuna Ivăneşti şi nu numai). El făcea la fetele din sat şi inele din bani de argint, cu flori, cu inimioare. Mi-aduc aminte câte trăsnăi mai făceam! Cu toate că era greu, era armonie şi ne înţelegeam cu toţii“, începe să ne povestească tanti Elena.

Primele încălţări adevărate, la 14 ani

Primele încălţări adevărate le-a purtat târziu, când era domnişoară. O pereche de tenişi albi pe care îi dădea mereu cu cretă, ca să pară noi. Pe când era copil, vara purta o cămaşă lungă până la pulpe, cusută dintr-un material numit cit (material textil de calitate inferioară, din bumbac, înflorat şi apretat). Iarna sau pe vreme mai rece, purta rochie din lână, ba chiar şi din cânepă. Lipsa hainelor era una dintre cele mai mari suferinţe ale oamenilor care au trăit după război. Vara era mai uşor, dar iarna gerul nu ierta pe nimeni. Şi era cumplit. Aceasta fără să mai vorbim de seceta care s-a abătut prin anul 1947 asupra Moldovei sau de febra tifoidă care a omorât sute de oameni, ca un front fără gloanţe. La 14 ani a avut prima pereche de decupate, o pereche de pantofi din stofă cu talpă din scândură, cusuţi de o femeie pricepută dintr-un sat vecin. Tot atunci şi-a făcut şi primul costum. I-l cususe Andrei Solom, croitorul acelor văi, dintr-un material bleumarin, din care mai târziu se confecţionau uniformele elevilor pentru şcoală. „Purtam decupaţii aceia în picioare şi costumul acela nou şi ce mândră mai eram. Când văd eu atâtea haine la mine şi nu ştiu cui să i le mai dau, îmi vine să plâng când îmi amintesc. Mai târziu, îmi mai făceam singură hăinuţe, din ce puteam, şi socoteam că nu mai era nimeni ca mine. Mai toţi nu aveam, nu-ţi închipui că noi eram săraci. Nici vorbă. Nu era material, că doar tata avea ce să dea ca să cumpere, dar era prea puţin. Abia mai târziu, prin anii ’50-’60 au început să se facă magazine şi să se dezvolte fabrici.

Toamna purtam ciorapi groşi - ce, ştiam noi ce înseamnă ciorapi subţiri?! - şi îi păstram cu o aşa de mare grijă! Dacă se desfăcea vreun fir, îi coseam pe ou cu aţă fină şi ac subţire şi îi purtam cârpiţi. Ca acum, când am câte o cutie cu ciorapi noi şi nu apuc să-i mai îmbrac? ... Am suferit mult din cauza îmbrăcăminţii. N-aveam palton şi mă duceam la bal, în toiul iernii numai în costumul acela. Mergeam în fiecare sâmbătă la bal, oriunde se făcea. Aveam veri şi fraţi şi mă lăsa mama şi pe mine. Mergeam kilometri întregi şi scârţâia omătul sub cizmele de cauciuc, că atât aveam ca încălţăminte iarna. Pe cap purtau barisul (broboadă din lână foarte subţire şi uşoară) mamei, iar pe mine o bluză subţire din mătase, pe sub taior, şi ciorapi subţiri în picioare. Şi crăpau lemnele de ger şi apoi te întrebi de ce acum sunt aşa de bolnavă. Când ajungeam acasă, picioarele erau roşii şi nu se mai încălzeau până la amiază“, continuă femeia.

Cu tinereţea în suflet

În ciuda greutăţilor pe care le întâmpinau, oamenii din Valea Oanei şi din toate satele de pe acele văi erau oameni veseli, cu inima jucăuşă şi ştiau să caute acolo unde erau siguri că pot găsi frumosul pentru împodobirea vieţii lor. Tinerii organizau acele vestite baluri, iar pe timpul verii, în duminici şi sărbători, serbări cu dans şi cântec, piese de teatru şi veselie. Tanti Elena a crescut cu toate acestea în suflet, iar astăzi le povesteşte adesea copiilor şi nepoţilor despre oamenii de atunci care, fără să fi studiat pe la vreo şcoală, cunoşteau arta veseliei. Aveau un simţ aparte al echilibrului. Cu toate că necazurile se făceau mai uşor prezente decât bucuriile, ei îşi îngăduiau voia bună. Se strângeau în Postul Crăciunului la clăci, torceau zeci de caiere de lână sau fuior, apoi încingeau nişte petreceri cum azi rar mai întâlneşti. Se mai găsea câte un sătean care ştia a cânta la scripcă, cimpoi, frunză, fluier sau muzicuţă şi apoi flăcăi sau domnişoare, însurăţei sau oameni mai în vârstă, cântau şi dansau la un loc până când lumina zilei răsărea pe la ferestre.

Elena Hulub, după numele de acasă, s-a prins la joc la 14 ani. A luat-o unul dintre verişori la dans, în timpul în care fetele mari nu ajunseseră încă la hanul unde se ţinea jocul. Se cam temea să nu încurce paşii, dar şcoala de acasă şi-a dovedit eficienţa. „Jocurile sau balurile săteşti erau de asemenea frumoase. Într-un sat erau câte 30-40 de flăcăi şi fete. Mi-amintesc, când m-am prins prima dată la horă, mă uitam cu atenţie să nu greşesc, dar oricum ştiam să joc, pentru că învăţasem de acasă. Făceam noaptea nişte hore cu fraţii mei în casă, mai ales sărbătoarea, că nu aveam ce face. În zilele de lucru, ne mai apucam de treabă, dar la sărbătoare dansam. Fratele meu, Vasile, om priceput la toate şi mereu pus pe şotii, cânta din fluier, frunză şi muzicuţă, iar noi dansam toţi fraţii, opt câţi eram. Indiferent de necazurile pe care le aveam, obiceiurile şi petrecerile nu stagnau nici în ruptul capului“, mai spune ea.

Continuând viaţa de acasă

Tanti Elena îşi aminteşte şi de zilele în care tinerii mergeau la seceriş, de zilele în care se întreceau la prăşit sau la aruncat snopii de grâu la batoză. A fost o femeie vrednică la viaţa ei, iar când era tânără se întrecea la muncile câmpului cu toată lumea, inclusiv cu flăcăii care o admirau pentru isteţimea şi pentru hărnicia ei. S-a căsătorit la 18 ani cu Mitică Vrânceanu, un tânăr din satul vecin. S-a mutat la Coşeşti, unde a găsit alţi oameni care iubeau armonia. La sărbătorile de iarnă se adunau familii la un loc, cântau şi povesteau de cele multe ale tinereţii. Uitau de regimul comunist, care le luase şi puţinul pe care îl aveau şi care îi forţa acum să munceacă la câmp, chiar dacă ploile sau zăpezile veneau de multe ori înainte ca toate să fie strânse în hambare. Mai târziu, au apărut copiii, care, pe rând, au învăţat de la ea şi de la soţul ei ce înseamnă frica de Dumnezeu şi respectul pentru oameni. Cei patru copii au învăţat de la ei să fie harnici, să „cânte“ ca părinţii lor şi să nu-şi uite niciodată rădăcinile.

Serbările săteşti se ţineau în curţile gospodarilor

Pe lângă hărnicia de care dădea dovadă, în tinereţe, Elena Hulub era îndrăgită pentru isteţimea şi pentru talentul de a semăna voia bună şi veselia pe acolo pe unde trecea. Bunul simţ organizatoric cu care a înzestrat-o Dumnezeu a determinat-o să se implice în serbările care aveau loc în sat, pe timpul verii. I-a învăţat pe băieţi şi pe fete să cânte, să danseze şi să interpreteze piese de teatru. „Aceste serbări, dar şi horele, pe timp de vară se făceau în ogradă la sătenii care voiau să fie gazde. M-am implicat mult, pentru că îmi era drag. Cântam şi eu multe cântece populare vechi, interpretam monologuri. Ţin minte că atunci când a venit soţul meu să mă ceară de nevastă, eu eram în serbare. După ce mama şi fraţii mei şi-au dat acordul, nu m-au mai lăsat la serbare şi nu s-a mai făcut nimic, că nu a mai avut cine să se ocupe“, povesteşte ea plină de nostalgie. Pentru că avea o minte ageră, tata ar fi vrut să o facă învăţătoare şi s-o dea la o mătuşă s-o ţină la şcoală la oraş, dar s-a dus pe lumea cealaltă, la doar 49 de ani, pe când Elena era în clasa a II-a. Mama şi fraţii au preferat să o ţină acasă, că era pricepută, şi ce-i drept, nici ea nu s-ar fi dat dusă de lângă familie. A rămas acasă şi a compus poezii şi urături, încât sătenii când le auzeau, ajunseseră să-şi dea seama dacă erau sau nu scrise de ea.

O casă plină cu lucruri realizate de ea

Casa familiei Vrânceanu de la Coşeşti e împodobită aşa cum ar trebui să fie împodobită o casă de la ţără. E plină cu lucruri cusute şi ţesute de mâna gospodinei. Deşi a dăruit metri întregi de cuvertură, şi astăzi mai are multe. În vraful de „zestre“ de acasă, se găsesc covoare în două iţe sau bătute cu pieptenile, ţesute de mâna ei în nopţile lungi, când toată familia dormea dusă în liniştea iernilor. A ţesut, de asemenea, sute de prosoape.

În viaţa ei, tanti Elena nu a învăţat ceva anume de la cineva, ci a prins mereu din mers. Cu mult tact şi perspicacitate, imaginaţie şi îndemânare a făcut orice lucru poate mult mai bine decât l-ar fi făcut oameni deja învăţaţi. Pe la 12-13 ani se ducea la câmp cu oile şi vacile. Înainte însă de a pleca de acasă, „fura“ păpuşi de lâniţă de la mătuşa sa şi din casă, de la sora sa, şi compunea peisaje pe etamină. Sau era atentă la ce făcea mama şi cosea şi ea acele perdeluţe brodate la mână, care înfrumseţau ferestrele caselor în trecut.

Cu timpul, dânsa a căpătat multă îndemânare în tot ce făcea, iar când avea 16 ani, ţine minte că într-un post al Crăciunului a împletit din lână 12 ilice pentru flăcăii din sat, care se pregăteau pentru jocul de Crăciun. Într-o zi şi o noapte era gata pieptarul, aşa de repede împletea. Pe lângă acestea, în acel post a ţesut şi trei covoare, a tors caiere întregi de lână şi fuior şi a făcut şi treabă în casă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!