Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cu un eșec mai aproape de țintă

Cu un eșec mai aproape de țintă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 12 Decembrie 2018

Predici. Cuvântări. Dialoguri. Toate sunt mijloace prin care preotul se străduiește să comunice cu enoriașii săi. Însă dacă la toate acestea nu se adaugă și comunicarea cu cei din afara Bisericii, majoritatea dispuși încă să afle mai multe despre viața creștină, atunci „fermentul” credinței noastre își neagă însăși esența sa. Ca preot, te confrunți uneori cu oameni ostili, având fie un discurs prefabricat, fie, mai rar, argumente destul de pertinente. Și, de fapt, aici se vede cu adevărat dacă trăiești ceea ce spui sau spui numai ceea ce au trăit alții ­înaintea ta. Adesea, dialogul nu conduce nicăieri. Te zbați, încerci să argumentezi în fel și chip, dar nu ai șanse de izbândă. Și totuși încerci în continuare, rugându-te, meditând cum să faci astfel încât celălalt să simtă că și el, ca și tine, este parte din același trup al Bisericii, acel trup înviat, dar purtând încă semnele răstignirii, al lui Hristos Însuși...

Marea problemă cu care ne confruntăm ca preoți este că îi lăsăm prea repede pe acești oameni să dispară din viața noastră, că nu ne mai luptăm deloc pentru sufletele lor, că uneori nepăsarea ne cuprinde și nouă inimile, că alteori comoditatea unui succes facil al predicii și dialogurilor din interiorul parohiei ne face să fim muți în fața celor care ne critică. Însă dacă în locul nostru ar fi Apostolii sau Sfinții Părinți, atunci în mod sigur ei măcar s-ar ruga pentru toți cei care nu-L înțeleg pe Dumnezeu și nu s-ar grăbi să-i judece sau să-i catalogheze ca fiind, simplu, „ostili”. Ai nevoie de această „ostilitate” ca să te delimitezi de ceea ce este fals în viața ta, pentru a nu împietri în propria mândrie și părere de sine. Este șansa ta uriașă, ca slujitor al Altarului, să întorci și celălalt obraz, să te rogi pentru cei care te dușmănesc, să fii cu adevărat următor al lui Hristos. Și dacă eșuezi și nu reușești să-l faci pe celălalt să înțeleagă, durerea care-ți cuprinde inima este, în realitate, și ea, o mărturie a harului dumnezeiesc viu și lucrător în tine.

Să te plângi la nesfârșit de cât de rea este lumea înseamnă, totodată, să admiți și partea ta de vină. Să recunoști că ai dat greș, că ai avut rezultate acolo unde acestea nu fac diferența realmente și că, de fapt, cei care te huleau erau, de fapt, cei care te-ar fi iubit din toată inima lor dacă i-ai fi făcut să te cunoască așa cum ești. Bineînțeles, dacă ai fost cu adevărat ceea ce pretinzi că ești și nu doar o simplă mască veselă pe un chip lipsit de dragoste.

Scriitorul francez Antoine de Saint-Éxupery spunea: „O civilizație, la fel ca o religie, se acuză ea însăși dacă se plânge de slăbiciunea fidelilor ei. Ea este datoare să-i înflăcăreze. Tot astfel dacă se plânge de ura celor care îi sunt infideli. Ea este datoare să-i convertească. Or, civilizația mea, care odinioară a arătat de ce este în stare, care și-a înflăcărat apostolii, care i-a zdrobit pe cei violenți, care a eliberat popoare de sclavi, nu a mai știut astăzi nici să entuziasmeze, nici să convertească. Dacă vreau să scot la lumină rădăcina diverselor cauze ale înfrângerii mele, dacă am ambiția să trăiesc din nou, sunt dator să găsesc mai întâi fermentul pe care l-am pierdut” (Antoine de Saint-Éxupery, Curierul de Sud. Zbor de noapte. Pământ al oamenilor. Pilot de război, trad. Ileana Cantuniari, București, Ed. RAO, 2005, p. 425).

În fața încercărilor de astăzi, lamentarea nu este o soluție. Avem înainte o provocare duhovnicească uriașă: aceea de a transforma ura în iubire. Ziua în care ura va fi înlocuită cu indiferența va fi cea în care nu va mai fi nimic de făcut. Până atunci, avem mult de lucru, dar trebuie să ne întrebăm: suntem în realitate pregătiți să purtăm „jugul” lui Hristos? Pentru că și El a lucrat într-un mediu foarte ostil, dominat de ura și mânia cărturarilor și fariseilor, de intrigile de la curtea regelui Irod și neputința mulțimilor de a-I pricepe misiunea și a-L urma în toate.

În scrierea sa intitulată Worstward Ho, Samuel Beckett spunea aceste cuvinte memorabile: „Ever tried. Ever failed. Try again. Fail again. Fail better” [în traducere: „Am încercat întotdeauna. Am dat greș întotdeauna. Încerc din nou. Dau greș din nou. Dau greș mai bine ca înainte”].

Uneori, eșecul este inevitabil. Depinde doar de noi să nu renunțăm chiar dacă părem învinși și ceilalți râd de noi. Depinde doar de noi să fim măcar cu un eșec mai aproape de țintă...