Cucuteni, civilizaţia care a inventat oraşul

Otilia Bălinişteanu, 29 Iulie 2007

Aşezat la 8 kilometri de drumul ce duce de la Târgu Frumos spre Hârlău, sătucul care a „întors pe dos“ istoria românilor e singur acum, uitat de oameni şi lipsit de agitaţie. Însă cu 123 de ani în urmă, Hubert Schmidt, cercetătorul care descoperise şi Cetatea Troiei, a scos la lumină civilizaţia cucuteniană, redând istoriei noastre sensurile iniţiale. „Neamţuâ“, cum i-au spus sătenii, a fost cel dintâi care a rostit numele aşezării moldave peste hotarele ţării. Iar ţăranii din Cucuteni nu l-au uitat nici acum.

Pe Dealul Pietrărie, la ieşirea din comuna cea mai mică a Iaşului, istoria a încremenit, ca şi timpul, ca şi firea locului. Cu excepţia clădirii muzeului, cu vârf ţuguiat a semeţie, semănând mai degrabă cu un OZN, nimic nu pare să se fi schimbat în 5000 de ani, cât au trecut de la începuturi. De pe versantul care a ajuns pe buzele savanţilor de renume de pe întreg mapamondul, făcând roată cu privirea, ai sentimentul unei călătorii în timp. Primul punct pe care coboară neînţeles de repede privirea e Dealul Cetăţuia, de dincolo de satul Băiceni, acolo unde primele cioburi de vase pictate aveau să scoată la iveală civilizaţia centrală a bătrânei Europe.

Cioburile, băgate în seamă după 5000 de ani

Basmul, aproape neverosimil, al aşezării-leagăn de civilizaţie a început pe la 1884. Pe-atunci, ţăranii de la Cucuteni şi Băiceni cărau neîntrerupt piatră către târgurile şi satele din jur, scoasă de pe dealurile ce acoperă ca o pâlnie zona. Piatră bună, trainică, cu care s-au construit beciuri vrednice să treacă prin timp sau care a fost socotit aşezată la temeliile caselor sau acareturilor. Cărau băicenenii care pline cu piatră cât era ziulica de lungă, dar o dată cu acestea şi sute şi mii de cioburi de lut, măiestrit colorate, de care nu puteau separa piatra. Spun bătrânii că Dealul Cetăţuia „gemea“ de câte ulcioare şi vase avea în pântece, iar ţăranii ciocneau coasta dealului în căutarea pietrei şi luau o dată cu aceasta şi comorile de lut despre a căror poveste încă nu ştiau nimic. Nu era bordei la Cucuteni în care să nu se afle ulcioare sparte sau cioburi felurite.

Mâna istoriei face însă ca prin luna martie a lui 1884, o seamă de ţărani-cărăuşi să se întâlnească pe drumul Târgu Frumos-Hârlău cu folcloristul ieşean Theodor Burada, în timp ce acesta mergea să vadă o biserică de la Cotnari, despre care aflase că fusese construită de marele domn Ştefan. Acesta a observat într-un car plin piatră, câteva cioburi frumos vopsite, şi i-a întrebat pe ţărani de unde provin.

„Nu şi-a mai continuat drumul, s-a întors cu oamenii şi căruţele înapoi şi aşa a fost vizitată aşezarea pentru prima dată de către un om de ştiinţă“, ne povesteşete emoţionat primarul Mihai Tun, cel în grija căruia se află toate vestigiile cucuteniene. Ulterior, folcloristul avea să povestească despre ce văzuse la Băiceni unor prieteni din Iaşi şi Bucureşti, profesorului Butureanu şi profesorului Bâtculescu, care, doi ani mai târziu, au poposit la poalele Dealului Cetăţuia, începând să facă săpături. „În 1889, la cel de-al X-lea Congres de Istorie şi Tracologie de la Paris, Butureanu a prezentat primele descoperiri ştiinţifice cu privire la antichităţile de la Băiceni-Cucuteni“, ne-a povestit primarul Tun. Impresionat de cele auzite la congresul francez, cercetătorul german Hubert Schmidt poposeşte în sărăcăcioasa Moldovă, la 1892. Începe să sape pe dealurile din jurul Băiceniului şi stabileşte adevărul vital pentru istoria noastră românească: aşezarea de la Cucuteni este cea mai veche din sud-estul Europei.

Morminte, pocale, idoli

Descoperirile arheologice de la Cucuteni au scos la iveală mormintele unor conducători de comunităţi omeneşti, vase de lut decorate şi pictate cu forme geometrice unice. S-au găsit pe dealurile din jur idoli din lut, la început păstrând chipul femeii. „Probabil şi-au dat seama că fără femeie nu ar exista viaţă şi atunci au ridicat chipul ei la rang de zeitate, căreia i se închinau“, ne-a spus primarul cu veleităţi de arheolog. Tezaurul de la Cucuteni a fost îmbogăţit cu pocale, ulcioare, iar zelul arheologilor şi misterele Dealului Pietrăria au zămislit şi alte descoperiri. S-au găsit astfel movile din piatră care acopereau morminte vechi ale unor căpetenii ce vor fi fost odinioară pe pământurile de la Cucuteni. În interiorul acestora s-au găsit vase sparte ritual, oase calcinate şi unele pandative aurite, în formă de frunză, cu desene.

Comuna cea mai mică, primarul cel mai longeviv

Cel căruia avea să-i revină misiunea conservării mormintelor şi introducerii lor în circuitul unui muzeu a fost nimeni altul decât Mihai Tun, acum un venerabil bătrân de 73 de ani. E primar şi prim-gospodar la Cucuteni de 36 de ani.

Deşi contabil ca formaţie profesională, primarul Tun, aşa cum îl cunoaşte toată lumea, a făcut o pasiune pentru istoria locurilor, pentru arheologie, căpătând reale competenţe de muzeograf. Povesteşte uşor despre comorile Cucutenilor. Şi-a format reflexele în timpul discursurilor ţinute în faţa a sute de vizitatori ai comunei sale. Vorbeşte ca un arheolog autentic despre culori, despre vechimea cioburilor, despre locurile descoperirilor. Ştie pe de rost vorbele lui Herodot despre vechii traci şi le rosteşte mândru, cu fiecare ocazie: „Tracii ţineau în căsătorie mai multe femei. Când unul dintre ei murea se dădeau întreceri între rudele şi prietenii apropiaţi ai celui decedat, ca să afle pe care soţie a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică de această cinste era lăudată de bărbaţi şi de femei şi după aceea trupul acesteia era îngropat alături de bărbat“.

Cei mai buni prieteni

i-au devenit în timp profesorii universitari care au poposit la Cucuteni să cerceteze tainele pământului, printre care la loc de seamă se numără şi profesorul Dinu Marin.

Construcţie unicat pentru muzeu

După ce în 1976 au fost descoperite cele două morminte celebre de la Pietrăria, Tun-primarul a primit ordinul de a le conserva. Aşa se face că în 1982 a apărut muzeul unicat de la Cucuteni, înălţat, spectaculos, direct deasupra sitului arheologic. Marin Gheorghe Nicolai este inginerul care a pus în aplicare planul clădirii. MGN-ul, cum i se spunea, i-a pus muzeului „picioare“ de piatră de la Băiceni, fără a o turna în cofraje, lucru iarăşi de mirare.

Văzut de jos, de la ieşirea din sat, muzeul seamănă cu un OZN. Lucru nemaivăzut, străin de firea locului, monumental şi curios deopotrivă. Pe „picioarele“ de piatră se odihneşte un acoperiş uriaş, căptuşit cu tije solide de fier în interior. Simplu, dar misterios şi copleşitor prin dimensiuni. „Astfel de morminte făceau geto-dacii înainte de a fi ocupaţi de romani. Şi prin asta se confirmă continuitatea de trăire şi de civilizaţie. Pentru acest mormânt s-au găsit fonduri şi s-a realizat această bijuterie de clădire, capodoperă a istoriei româneşti“, ne povesteşte emoţionat primarul Tun.

Olăritul, pus în valoare după ani de uitare

După fierberea de care cătunul a fost cuprins în timpul şederii lui Schmidt, Cucuteniul a rămas în uitare pentru o vreme. Sătenii şi-au continuat munca, generaţiile s-au succedat de-a rândul, poveştile au circulat, dar comorile n-au fost uitate nici o clipă. După aproape 100 de ani, în perioada când comuniştii ţineau frâiele puterii, cei de la Cucuteni au încercat reluarea tradiţiei olăritului care îi făcuse celebri.

„S-a organizat un centru de prelucrare a ceramicii şi a lutului în vase de ceramică, construind două cuptoare pe lângă Cooperativa de Consum. Au fost aduşi olari de la Marginea, pentru iniţiere şi oamenii au învăţat din nou un meşteşug care se credea pierdut. Odată cu Revoluţia a încetat însă să mai funcţioneze“, ne-a explicat primarul. Au mai trecut ceva ani şi fiica primarului, artist plastic, a repus în valoare ceramica cucuteniană printr-un workshop destinat copiilor şi tinerilor. „Acum se face anual şi o tabără de creaţie la Cucuteni, pentru refacerea şi reluarea acestei vechi tradiţii. În plus, organizăm şi o tabără de sculptură, pe valea ce duce spre satul Băiceni“, a mai spus Mihai Tun.

Reconstituirea unui sat milenar

Istoria Cucuteniului nu este una obişnuită, măcar că în prezent banii sunt cei care dictează în mediatizarea sa. Tradiţiile vechi, obiceiurile locuitorilor de pe aceste meleaguri au încercat să fie reînviate şi printr-un proiect al Universităţii „Al. I. Cuza“. „Prof. Vasile Cotiugă a încercat reconstituirea unui sat milenar, aşa cum era acum 4.000-5.000 de ani. Au făcut chiar şi un experiment. După ce au construit patru căsuţe, în 2004 le-au dat foc, dorind să vadă dacă acele case cucuteniene multimilenare găsite au fost arse din cauza unui cataclism, din cauza unei boli incurabile sau a unui ritual anume“, a mai spus primarul Tun.

Ape sulfuroase neexploatate

La Cucuteni, pe lângă comorile de lut, există şi alte bogăţii cu care locuitorii se mândresc. În prezent cea mai mare agitaţie este produsă în luna august în timpul celor două tabere de creaţie. La Băiceni, satul în care Schmidt, „Neamţul“, a descoperit tainele de dinaintea istoriei noastre, se găsesc cinci izvoare cu ape sulfuroase, nevalorificate însă din acelaşi motiv care aşterne praful şi pe muzeul de la Cucuteni: lipsa banilor. Cei de la Cucuteni se mândresc şi cu biserica - monument istoric, cunoscută ca fiind ctitoria lui Ştefan cel Mare.

Misterul culorilor

Frumuseţea vaselor descoperite la Cucuteni

i-a mirat în egală măsură pe istorici şi specialişti în artă. La început decorate prin mici incizii, cu diverse forme, vasele au fost, ulterior, pictate cu ajutorul unor coloranţi, a căror taină nu a fost descoperită nici până astăzi, în ciuda trudei chimiştilor. „Ar putea fi nişte uleiuri de plante, preparate după o reţetă anume, dar nu este exclusă folosirea apelor sulfuroase din zonă şi o argilă de ei aleasă“, încearcă o posibilă explicaţie primarul Tun. Cert este că picturile de pe pereţii exteriori ai vaselor s-au păstrat timp de circa 5 milenii în perfectă stare. Culoarea nu a fost degradată sau afectată în vreun fel de factorii climatici, bucurând şi acum cu aceeaşi intensitate privirea.

Culorile preferate ale vechilor locuitori erau negrul, roşul şi albul. Numai şi numai acestea se regăsesc pe vasele cucuteniene lucrate manual, căci roata olarului, invenţia care a revoluţionat meşteşugurile, avea să fie adusă pe pământurile Daciei mai târziu, de cotropitorii romani. Cercetătorii susţin că ceramica de Cucuteni era arsă în cuptoare speciale, la 900-1.000 de grade Celsius, fiind dură, rezistentă, dovadă - păstrarea lor aproape intactă timp de milenii.

De mare interes pentru specialişti au fost motivele cu care erau inscripţionate vasele, mai ales în perioada de început: forma valurilor de pământ, spice de grâu, spirala, crâmpeie din natură, drumul robilor. „Motivele vaselor pictate, în special cel al spiralei, au fost preluate, apoi, şi cusute pe costumele noastre populare. Ne mândrim cu aceste vase şi cu această cultură, cea mai întinsă din Europa“, spune Mihai Tun.

Conform aprecierilor istoricilor, civilizaţia Cucuteni-Tripolye se întindea în străvechime pe 350.000 de km2, din Transilvania de miazănoapte şi până în Ucraina, pe malurile Niprului şi a durat peste un mileniu (4600-3500 î.e.n.). Pe actualul pământ românesc au fost găsite aproape 3.000 de aşezări ale acestei culturi antice, din care, însă, doar 50 au fost cercetate.

Viaţa în era cucuteniană

Cultura Cucuteni este considerată a fi prima civilizaţie urbană din Europa. Dacă primele sate erau compuse din 10-15 colibe, era cucuteniană înregistrează aşezări ce cuprind chiar sute de colibe din chirpici, fiecare dotată cu o magazie. Colibele aveau ferestre şi erau încălzite cu ajutorul unei vetre interioare. Populaţia avea ca ocupaţie vânătoarea, agricultura şi meşteşuguri casnice, cum ar fi: ţesut, olărit, confecţionare de unelte.

În locuinţele ce fac parte din cultura Cucuteni au fost întâlnite câteva cazuri unde, în podeaua locuinţelor, au fost descoperite oase umane, o posibilă mărturie a faptului că oamenii se îngropau la temelia caselor, în mod ritualic.

„Promisiunile nu îngraşă pe nimeni“

Dacă iniţial proiectele prevedeau o clădire pătrată, apoi dreptunghiulară, în cele din urmă s-a ajuns la un proiect de muzeu circular. Ca să-şi ducă sarcina la capăt, primarul s-a dat peste cap şi a adus, într-o perioadă în care fierul era greu de găsit, maşini întregi cu ţevi şi bare, pentru ca muzeul să prindă contur. „Când s-au împlinit o sută de ani de la descoperirile din 1884, în 1984, atunci a fost inaugurată clădirea. Este o clădire unicat. La vremea aceea a fost făcută în grabă, aşa că s-ar impune refacerea sau reamenajarea într-un stil modern. Nu prea mai stau în rând cu obiectivele muzeistice de azi“, ne spune trist primarul.

Mihai Tun a făcut pentru Cucuteni tot ce i-a stat în putinţă, ca om şi ca administrator. A asfaltat drumurile şi s-a dedicat studiului, ca să se prezinte cum trebuie în faţa oaspeţilor veniţi să descopere istoria. E trist şi neputincios însă. Nu poate suplimenta prin bunăvoinţă necesităţile financiare urgente. „Avem noi, ţăranii, o vorbă, că promisiunile nu îngraşă pe nimeni“, explică resemnat nepăsarea celor în drept să facă ceva.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!