Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Cugetările unei inimi smerite

Cugetările unei inimi smerite

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 06 Iunie 2010

Convorbirile mirenilor sau ale monahilor cu asceţii renumiţi au reprezentat o parte importantă a transmiterii experienţelor duhovniceşti. Încă din primele secole ale existenţei monahismului, în jurul unui om considerat sfânt se adunau numeroşi vizitatori şi ucenici, dornici să afle calea corectă de urmare a vieţii duhovniceşti. "Cugetările unei inimi smerite", operă păstrată într-un manuscris din secolul al XV-lea din Constantinopol, este practic redarea unui astfel de dialog.

O biografie dispărută

În introducerea acestei scrieri sunt menţionate următoarele: "Printre manuscrisele bizantine din biblioteca Vaticanului există şi aceste fragmente din notele unui anume monah Vasile, ce redau convorbirile sale cu un bătrân al cărui nume n-a ajuns până la noi. Fie monahul Vasile, care a consemnat cuvintele bătrânului de vrednică pomenire, presupunea că toţi ştiau despre cine este vorba, fie numele bătrânului a fost pomenit în nişte note anterioare care s-au pierdut. Se crede că bătrânul cuvios a fost un vestit ascet dintr-una din mânăstirile din apropierea Constantinopolului şi că a trăit pe la începutul secolului al XV-lea" (Cugetările unei inimi smerite, trad. de Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa, p.5). Nu mai avem absolut nici o informaţie despre monahul Vasile sau bătrânul ascet cu care a avut convorbirile duhovniceşti. Putem doar să culegem câteva amănunte din cadrul scrierii, dar acestea se referă mai mult la caracterul personajelor, şi nu la locul sau timpul convorbirilor. În privinţa aproximării istorice a convorbirii, la începutul secolului al XV-lea, există un argument, deşi nu e deloc convingător. Bătrânul ascet este foarte critic cu privire la o eventuală unire cu catolicii, afirmând chiar că întregul creştinism catolic nu ar fi nimic altceva decât "o aramă cu un strat subţire de aur" (p.10). Arama reprezintă nuanţele păgâne, iar stratul subţire de aur, o acoperire falsă a acestuia cu învăţături creştine. Din fericire, restul manuscrisului nu mai prezintă alte afirmaţii corozive ca aceasta. Bătrânul ascet este caracterizat astfel: "Arareori ieşea din singurătate, şi numai dintr-o nevoie oarecare, mişcat de dragostea pentru ucenicii săi, venea la noi şi ne zidea cu dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor sale (...) Era tot numai păr alb, era de statură medie, oarecum aplecat de spate; avea un zâmbet călduros şi se uita cu bunătate în jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristeţe, căci i se făcea milă de întreaga lume care se afundase în păcate şi nenorociri. Ori de câte ori vorbea de aceasta, bătrânul îşi pleca capul şi plângea" (p.7). Ne aflăm prin urmare în faţa unui ascet harismatic, care oferea cu multă bunăvoinţă cuvinte de mângâiere oaspeţilor săi, dar care, totodată, se înduioşa de necazurile lumii.

Întrebările capitale ale nebunului

În cadrul discuţiei purtate cu oaspeţii săi, impropriu spus discuţie, pentru că reprezintă un monolog continuu, bătrânul ascet vorbeşte la un moment dat despre propria chemare la credinţă. Afirmă că era tânăr şi trăia o viaţă lumească, obişnuită. Era o zi normală şi se afla la un târg într-un oraş mare, când, la un moment dat, a întâlnit un nebun neobişnuit. Acesta purta lanţuri, afirmând că sunt lanţurile propriilor păcate. "Voiam să trec mai departe, dar el m-a apucat de mână, străpungându-mă cu privirea ochilor săi umflaţi. "Tinere", a strigat el "răspunde-mi la această întrebare". Din privirile lui nebuneşti am socotit că întrebarea va fi la fel de nebunească. În jur se învârtea zgomotul mulţimii. Deodată, ca dintr-un corn de taur, glasul nebunului s-a întins peste zgomotul şi forfota mulţimii: "Spune-mi de ce a murit Hristos?" Această întrebare preţuia cât toată lumea, tot universul, tot pământul şi toate stelele, toată istoria omenirii, totul şi toate. Am simţit cum mă cuprinde un fior; deşi era după-amiză, căldura verii era copleşitoare, iar adierea mării nu aducea răcoreala dorită. Am răspuns, atâta cât m-am priceput, din ceea ce auzisem de pe buzele unui citeţ din biserică care citea dintr-o epistolă sobornicească: "Hristos a murit pentru păcatele noastre" (I Cor. 15:3). Ca răspuns nebunul m-a întrebat: "Dar de ce a trebuit să moară pentru aceasta?" Am simţit că nu-i puteam da nici un răspuns. Până astăzi, frate, simt că răspunsul la această întrebare este mai presus de mine (p.20). În răspunsul la aceste două întrebări este concentrată toată viaţa noastră. "Hristos a murit pentru păcatele noastre. Pentru aceasta, noi trebuie să trăim pentru El. Dar eu ce fac aici? Întreaga lume e un bazar. Un om se vinde pe sine şi sufletul său, şi ce câştigă? Un duh de tristeţe? O inimă plângătoare? (...) N-ar trebui oare să alerg către Binefăcătorul meu, Care a murit pentru mântuirea noastră?" Iată, frate, cum am pornit eu pe calea monahală" (p.20)

Pilda talanţilor

O tâlcuire interesantă oferă bătrânul ascet pildei talanţilor. "E cu putinţă a înţelege pilda talanţilor ca timp al vieţii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu îl poate avea prin lucrare proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totuşi, nu este chiar un dar (deşi omul îl poate folosi pentru propriul său câştig); aparţine lui Dumnezeu şi trebuie în cele din urmă înapoiat Acestuia. Unii oameni trăiesc vieţi îndelungate, alţii mai scurte, dar fiecare este în stare de a-şi întrebuinţa viaţa pentru a face bine. Cel ce nu face astfel se distruge fiinţial. Şi astfel, talantul este timpul vieţii dat nouă spre a face bine; talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumnezeu a sădit-o în inima omului şi pe care el trebuie să o sporească în timpul vieţii; talantul este harul Duhului Sfânt sădit în om pentru viaţa veşnică şi pentru a face bine" (p.72). Talantul de "bază" este harul Duhului Sfânt pe care îl primim încă de la Botez. Acesta ne mişcă inima spre sporirea dragostei faţă de aproapele şi de Dumnezeu, dar noi decidem dacă urmăm calea binelui sau pe cea a răului. Timpul vieţii este diferit de la om la om, dar fiecare are suficientă vreme la dispoziţie pentru a se întări fie într-o stare, fie în cealaltă. La urmă, talanţii trebuie înapoiaţi Celui care ni i-a dăruit, iar acest lucru se traduce prin lucrarea binelui pe care am făcut-o în cursul vieţii şi care trebuie să fie atât interioară, cât şi exterioară. Fără o asceză interioară, darul dragostei va fi doar făţarnic şi, la fel, doar o asceză interioară trebuie să ne determine şi la o lucrare a dragostei faţă de ceilalţi.

Comparaţia noastră cu Adam

Faţă de Adam, omul primordial, avem atât avantaje, cât şi dezavantaje. "Avantajul" nostru constă în faptul că avem o cunoştinţă a păcatului şi ştim că trebuie să ne ferim de acesta, lucru pe care Adam nu l­a ştiut. Pe de altă parte, însă, avem numeroase dezavantaje. "El avea o viaţă uşoară; a ta este grea. El era slobod de griji; tu eşti împovărat de multe. Pământul însuşi producea din el totul pentru el, dar tu trebuie să cheltuieşti multă osteneală şi să munceşti din greu pentru a lua ceva de la viaţă, şi chiar şi atunci, câteodată este greu să păstrezi ceea ce ai dobândit. El trăia într-o vreme înainte ca păcatul să vatăme firea umană, în timp ce tu trăieşti în ceea ce se poate numi un văzduh otrăvit de păcat, când păcatul a umplut toate şi, ca şi potopul cel de demult, a inundat tot pământul, unde împărăţeşte de mii de ani" (pp.59-60). Evident, păcatul îl ispiteşte din toate părţile pe omul de astăzi, poate chiar mai mult decât în trecut. Formele de ispitire au devenit mai avansate, dar acest lucru nu înseamnă că şi patimile au evoluat. Efectele lor sunt acelaşi, iar totul porneşte ca de obicei de la gânduri. Tot ceea ce s-a schimbat este ambalajul exterior. Cu toate acestea, oamenii se dovedesc la fel de puţin experimentaţi ca odinioară în rai, deoarece cad cu uşurinţă în numeroasele capcane ale satanei. Tot ceea ce putem face este să fim conştienţi de slăbiciunile noastre şi să ne rugăm: "O, Duhule Sfinte, dă-ne nouă să Te slujim în Duh şi în adevăr (In. 4:24), şi vino şi Te sălăşluieşte întru noi! Nu însetează deşertul pentru o picătură de ploaie cât însetează inimile noastre pentru venirea Ta! Vino la noi, Dumnezeul nostru, Bucuria noastră, toate ale noastre! Tu eşti Dumnezeu veşnic, Duh Sfânt, iar noi, prin dragostea ta, vom trăi pentru veşnicie, în vreme ce toate celelalte sunt doar un vis, un râu curgător" (p.81).