„Cultura“ desfrâului

Diac. George Aniculoaie, 05 Aprilie 2009

Într-o zi obişnuită, omul înmagazinează un amalgam de informaţii impregnate cu diferite doze de erotism: panouri imense sau orice mod de publicitate stradală cu mesaj sexual, mai mult sau mai puţin explicit; paginile ziarelor şi ale revistelor de scandal expuse fără jenă pe tarabe sau consumate de concetăţenii noştri în public; vestimentaţia „super cool“ de la început de mileniu trei, caracterizată printr-o expunere în exces a „calităţilor“ corpului, fie el femeiesc ori bărbătesc, primit din voinţă divină, dar „înfrumuseţat“ din voinţă umană; produse distincte de sfera eroticului, dar care împrumută, în reclamele lor, din elementele acestuia; grilele de programe ale televiziunilor, invadate, de dimineaţă până noaptea târziu, de adulatori ai sexualităţii libertine, prezenţi în cele mai „inocente“ ştiri, în reclame, emisiuni, filme, documentare etc.; pagini de internet pornografice ori cu legături spre astfel de pagini. Arhivate, acestea aclimatizează creierul uman cu eroticul cotidian, care devine un drog psihologic, la fel de periculos ca şi cel chimic. În final, omul ajunge în stare de orice sacrificiu pentru o doză de „plăcere“.

Această „plăcere“ se manifestă, de obicei, printr-o căutare ahtiată după pornografie, adică suporturi explicite cu şi despre sexualitate. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, pornografia s-a dezvoltat pornind de la aşa-zisele reviste pentru bărbaţi. Odată cu apariţia camerei de luat vederi, şi mai ales a video player-ului, industria pornografică a crescut rapid, deoarece consumatorii puteau viziona acasă astfel de materiale. Acum este accesibilă prin cablul TV, casete video si DVD-uri, prin internet, jocuri pe calculator, practic oricine doreşte să vizualizeze materiale pornografice o poate face cu un efort minim. Însă, internetul face posibilă proliferarea produselor pornografice distribuite gratuit. Cele mai multe dintre materialele promovate pe internet sunt ilegale, cea mai gravă infracţiune fiind pornografia infantilă, ce presupune abuzul asupra copiilor.

Cercetările socio-psihologice asupra efectelor pornografiei au luat amploare la sfârşitul anilor â60, când s-a început studierea efectelor obscenităţii şi pornografiei asupra publicului, precum şi relaţia dintre pornografie şi delincvenţă sau alte comportamente antisociale. Cu toate acestea, accesul adulţilor la pornografie nu a fost limitat. În anii â80 s-a acordat o atenţie deosebită răspândirii pornografiei violente şi a fost considerată o ameninţare serioasă deoarece s-a constatat că încurajează comportamentul abuziv.

10 miliarde de dolari câştig

Statistici mai vechi, de la jumătatea anilor ’90 - adică în perioada „copilăriei“ internetului - arată că din 917.410 imagini găsite la un moment dat pe internet, 83,5% conţineau aluzii sexuale mai mult sau mai puţin explicite, conform studiului Rimm comandat de Congresul american în 1996. S-a constatat că cererea este mare pentru genul de fotografii care nu circulă în comerţul clasic, adică pentru cele cu conţinut pedofil, zoofil, necrofil, sado-masochist etc. 87% dintre americani şi mai bine de 50% dintre europeni s-au conectat, cel puţin o dată pe an, la un site pornografic. Oferta cyber-pornografiei, ca şi consumul încep să dobândească dimensiuni ameţitoare. Portalul american cel mai puternic (nu merită amintit) găzduieşte peste 24.000 de site-uri pornografice, având o clientelă estimată la 32 de milioane de utilizatori şi un venit de 1 miliard de dolari anual, alături de care mai sunt şi altele, cu venituri apropiate. Dar acestea nu sunt decât site-uri contra abonamente, în timp ce aşa-numitele site-uri pentru amatori, gratuite, sunt accesate, mai mult sau mai puţin constant, de zeci de milioane de utilizatori, în special adolescenţi. Cel care se află pe primul loc are 57,9 milioane de utilizatori. Din 10 miliarde de dolari, cât a încasat industria pornografică în anul 1999 în întreaga lume, aportul internetului a fost de 2 miliarde. O adevărată piaţă mondială de care profită o mână de afacerişi.

„Pornomaniacii“ trăiesc în utopie

Odată cu dezlănţuirea cyber-sexuală au apărut şi boli specifice. În Statele Unite, la Atlanta, s-a ţinut, în anul 2000, prima conferinţă medicală internaţională asupra „dependenţei sexuale generate de pornografia pe internet“. Cifrele prezentate au fost impresionante: în jur de 9% (la scara internetului e vorba de mai multe milioane) dintre vizitatorii site-urilor pornografice au stat conectaţi în medie 11 ore pe săptămână.

Efectul consumului pornografic constă în convertirea partenerului în obiect sexual, perceperea lui drept un ansamblu erotic menit să stimuleze libidoul, dând dependenţă de aceste reprezentări vizuale. Urmarea acestui fenomen este: pornomaniacii ajung să simtă plăcere doar în faţa unor astfel de imagini, partenerii lor reali neridicându-se din punct de vedere fizic la standardele cu care aceştia s-au obişnuit, de aceea nu mai pot avea o viaţă de cuplu normală. Femeile care au astfel de parteneri, de cele mai multe ori se simt vinovate pentru comportamentul partenerului lor şi vor să-şi îmbunătăţească imaginea prin implanturi sau operaţii estetice, devenind complexate şi nesigure, dar şi viceversa.

O problemă foarte gravă este expunerea copiilor la pornografie. S-a ajuns la concluzia că agresivitatea adulţilor care, în copilărie, au fost expuşi la materiale pornografice este foarte mare în comparaţie cu restul bărbaţilor. Studiile publicate în reviste de cercetare dau ca urmări şi creşterea problemelor maritale, riscul separării şi divorţului, infidelitatea, creşterea apetitului pentru tipuri mai avansate de pornografie şi pentru activităţi sexuale asociate cu practici abuzive, ilegale şi nesănătoase, devalorizarea monogamiei, căsătoriei şi creşterii copiilor, riscul căderii în dependenţă de sex. Pornografia este, aşadar, de multe ori, calea spre inadaptare şi comportamente antisociale.

CNA dă amendă până la 100.000 de lei

Şi audiovizualul se foloseşte de predispoziţia omului către sexualitate, dar la o scară mai mică, nefiind o prezenţă explicită, ci mai mult dedusă. Toate acestea şi datorită Legii Audiovizualului pusă în aplicare, în România, de Consiliul Naţional al Audioviziunii (CNA). Toate programele audiovizualului românesc sunt supuse unui cod: AP, 12, 15 şi 18. AP înseamnă doar „Acordul părinţilor“, iar celelalte „Interzis sub 12 ani, 15 sau 18 ani“. „De multe ori, posturile au fost sancţionate pentru că, în opinia CNA, au încadrat greşit emisiunea şi, corelativ, au transmis emisiunea într-un interval orar inadecvat“, ne-a spus Ioan Onisei, vicepreşedintele CNA. Regula generală este ca emisiunile care sunt „Interzise minorilor sub 12 ani, 15 ani“ etc. să fie difuzate după ora 22:00. „CNA-ul, ca autoritate publică, este dator să vegheze la interesul public şi nu în mod necesar interesul publicului, nuanţa este foarte importantă“, a mai spus Ioan Onisei. Potrivit legilor audiovizualului, amenzile sunt de la 2.500 până la 100.000 de lei. Tot potrivit acestei legi, în măsura în care un radiodifuzor persistă în a încălca legea, sancţiunile sunt progresive şi ele pot ajunge până la obligarea radiodifuzorului să întrerupă emisia, în prime-time, de la o jumătate de oră până la trei ore, şi maxima sancţiune posibilă, permisă şi de Constituţia României, dar şi de Directiva europeană în materie de audiovizual, este înjumătăţirea valabilităţii de emisie.

„Se poate face rating şi cu lucrurile de bună calitate“

În ultima vreme fac rating, audienţă în emisiunile de divertisment, unele personaje vulgare care „nu spun nimic, nu sunt personalităţi publice, ci personaje de cabaret, cu un comportament vulgar, reprezentanţi ai unei zone periferice a societăţii şi care, până la urmă, sunt agenţi de publicitate ai nemuncii, ai sexualităţii care aduce câştig“, susţine Gabriela Stoica, directorul Direcţiei Integrare Europeană şi Comunicare a CNA, care crede că este un efect al crizei economice. „Din cauza publicului, a costului mic şi a exhibiţionismului care se poartă în societatea românească la diferite nivele, iată că posturile de televiziune devin agenţi publicitari ai acestui fenomen care ne îngrijorează, determinându-ne să dăm amenzi în serie acestor posturi. Astfel, este expusă sub semnul divertismentului o zonă periferică a societăţii, tristă, dar cu succes, pentru că sărăcia, circul, exhibiţionismul au, într-adevăr, căutare mai ales într-o perioadă de sărăcie, de incertitudine, când distracţia de bună calitate costă şi când publicul caută asemenea spectacole ieftine“, crede Gabriela Stoica. Deci, există o piaţă a kitschului, o piaţă a vulgarităţii, a violenţei, a obscenităţii, a sexualităţii, care, din păcate, are public.

Publicul nu se poate schimba de azi pe mâine, mai spune Gabriela Stoica, dar nici nu se face mare lucru pentru schimbarea lui. Este un cerc vicios. Publicului i se oferă un asemenea tip de divertisment, începe să-l guste, se obişnuieşte cu el şi reacţionează asistând la asemenea spectacole derizorii. „Dacă publicului i-ai da divertisment de bună calitate, dacă ai încerca să emancipezi gustul public şi să-i oferi divertisment consistent, se poate face rating şi cu lucrurile de bună calitate“.

„Forţa de corecţie rămâne în triada Familie-Şcoală-Biserică“

Forţa cea mai mare nu constă în autoevaluarea, autocenzura radiodifuzorilor, „care au în spate companii private şi tratează, de foarte multe ori, radioul şi televizorul ca o afacere, interesaţi de rating, care le aduce publicitate, deci bani, ci forţa de corecţie cea mai importantă rămâne în triada Familie-Şcoală-Biserică, pentru că, până la urmă, este vorba de o educaţie în timp a gustului publicului“, spune Ioan Onisei, nemulţumit că sancţiunile pecuniare pe care CNA-ul le dă, progresive ca şi cuantum, „nu sunt suficiente, întrucât radiodifuzorul pune în balanţă audienţa, banii pe care îi câştigă ca urmare a acestei audienţe, cu cuantumul amenzii, în aşa fel încât nu în mod expres, nu pe faţă, de multe ori fac abstracţie de faptul că sunt sancţionaţi. Riscă o sancţiune mai mare de dragul audienţei şi a banilor câştigaţi ca urmare a audienţei“.

Dar, cu toate acestea, există şi un public cultural, cu o pregătire profesională şi intelectuală care e minoritar, căruia nu i se dă mare lucru de către televiziunile noastre. „De aceea, foarte multă lume trece pe canalele străine, unde este prezentă cultura. Noi am mizat pe şansa TRINITAS TV de a fi o televiziune bu-nă, care, eventual, să fie şi o alternativă la posturile comerciale şi iată că n-am greşit. TRINITAS TV începe să-şi fidelizeze publicul şi am observat că, în ultimul timp, paleta emisiunilor culturale este din ce în ce mai largă: filme documentare, interviuri de bună calitate etc. Sunt semne că reuşeşte să se impună pe piaţa audiovizualului românesc într-o variantă care ne face să aşteptăm tot mai mult. Nu trebuie să se mulţumească cu cât a realizat, ci să dorească mai mult, pentru că e nevoie de o televiziune care să se respecte şi să dea programe de bună calitate“, conchide Gabriela Stoica.

„Statisticile asupra comportamentului sexual sunt principial eronate“

Elena Dulgheru, critic de film: Sexualitatea este o componentă importantă a naturii umane. Iar filmul vorbeşte despre om. Şi, ca orice artă narativă, el alege să vorbească predilect despre cele mai importante momente ale devenirii umane: iubirea este unul esenţial. Trăim într-o epocă violent secularizată, de un materialism virulent, puternic antireligioasă. Ca atare, şi iubirea, şi moartea, şi suferinţa sunt privite în ipostaza lor primară, primitivă, biologică. De aici, contemplaţia torturii, pornografia, horror-ul, care sunt, toate, trivializări ale suferinţei, dragostei, morţii; conceptual, toate aparţin kitschului prin excelenţă. Unele dintre filmele care prezintă astfel de perspective triumfă în festivaluri, dacă reuşesc să dovedească cu mijloace artistice subtile, de preferinţă, minimaliste, nimicnicia umanului. Nu vreau să dau exemple, ca să nu le fac reclamă aici. Pe de altă parte, sexualitatea este considerată un ingredient practic indispensabil în reţeta succesului, mai ales în cinema şi în industria reclamei. Atât regizorii consacraţi, cât şi începătorii, atât cineaştii de talent, cât şi cei mediocri fac din sex o piatră de căpătâi a succesului lor. Sunt foarte mulţi, iarăşi n-o să vă dau nume.

Instigarea la desfrâu, „un mijloc artistic“

Nimeni nu vorbeşte despre agresivitatea acestui tip de spectacol cinematografic, mediatic în general, şi despre perversiunea în masă la care sunt supuşi spectatorii: voyeurismul este cea mai inocentă dintre ele! Sala de cinema se transformă, în astfel de situaţii, într-un fel de „bordel virtual“, în care spectatorii, prin mecanismul firesc al identificării, participă mental la toate peripeţiile vinovate de pe ecran. Iar autorii acestei maculări a imaginarului - regizorul, scenaristul, directorul de imagine, actorii - în numele unei libertăţi de expresie greşit înţelese - nici nu-şi pun problema moralităţii gestului lor. Cazurile în care un actor refuză un rol pentru imoralitatea lui sunt aproape inexistente. Dimpotrivă, cuvântul de ordine de pe buzele tuturor celor implicaţi în industria media (aici se include şi filmul, spectacolul audiovizual în general) este „depăşirea pudorii, a tabuurilor“. Căci, dacă instigarea la ucidere este un delict, instigarea la desfrâu nu este considerată decât un mijloc artistic. Dacă propaganda religioasă este imediat amendată de către presă, de societatea civilă atee, propaganda desfrâului, comisă de o serie de filme de tip maculatură, nu este amendată niciodată. Şi acum vorbesc despre desfrâu nu în sensul exigenţelor creştineşti, nici vorbă de aşa ceva, ci în sensul cel mai laic şi relaxat al termenului.

Toată această campanie în favoarea degradării se bazează, în mare măsură, pe lipsa de reacţie a publicului, a oamenilor normali, care se simt timoraţi, intimidaţi, anacronici, dar tocmai campaniile de presă îi fac să se simtă aşa! Statisticile asupra comportamentului sexual sunt principial eronate, din simplul motiv că nu îi iau niciodată în calcul pe adepţii castităţii, ai înfrânării: aceştia nu vociferează pe stradă, nu participă la emisiuni TV deşucheate şi nu vor răspunde niciodată întrebărilor arogante ale unor activişti ai aşa-ziselor campanii anti-SIDA sau de educaţie sexuală, care au ajuns forme mascate de incitare la desfrâu. Pe când, însă, o reacţie coerentă a normalităţii? De ce trebuie ca normalitatea să suporte mereu să fie pusă la zid de anormalitate şi de imoralitate, decretată drept normă socială? Ar fi foarte important ca „normalii“ să se scuture cât mai repede de aceste „complexe ale normalităţii“, care le sunt induse de presă şi de felurite campanii publicitare, şi să-şi ceară dreptul de a fi respectaţi, dreptul la intimitate, dreptul la o presă decentă, dreptul de a circula neagresaţi vizual în spaţiul public.

„Libertatea sexuală nu este libertate, ci abuz de libertate“

Octavian Barbosa, critic de artă: Erosul în sine este degradat, fiinţa umană la fel, nu aceasta este iubirea. Folosirea sexualităţii este o agresiune; noi trăim într-o mitologie a banului şi a urâtului. Este o tendinţă în arta modernă antiurât; ea nu urmăreşte purificarea, dimpotrivă, este aproape o implozie, o trăire a omului prin cultură. Ea acreditează răul în ipostaza estetică, conferindu-i această ipostază estetică, acreditând urâtul drept o categorie estetică; îl face de-al casei. Arta este teritoriul laic al sacrului, dar asta implică o foarte mare răspundere şi onoare pentru artă; este loc de manifestare a sacrului. Tot ce se întâmplă acum nu mai este artă adevărată. Teritoriul artei este invadat de prostie şi de rău. În numele artei se fac multe lucruri rele. Este degradată şi libertatea.

Nudul a fost prezent în cultură din toate timpurile, nu e ceva de ruşine, dar modul cum e prezentat acum e de-a dreptul de prost gust, prostituţie clară, nu ţine de artă. Este o invazie a prostului gust, a imoralităţii în cultură, care nu este fapt estetic. El vrea să treacă drept fapt estetic, dar nu este, e o obsesie negativă.

Iubirea este cu totul de altă natură, erosul este mult mai complex, este eminamente spiritual. Nudul nu este imoral; amoral ar putea să fie, este o condiţie estetică, o viziune frumoasă a corpului omenesc, nu are nimic degradant, el poate să fie degradant prin instrumentare diabolică. Această aşa-numită „libertate sexuală“ nu este libertate, ci abuz de libertate. Toată lumea abuzează de libertate ca să facă dezordine. Este, de fapt, alternativa cu care se joacă mult în epoca noastră, e altceva, nu mai e o atitudine a mea. Se recunoaşte şi se revendică de fiecare un fel de totalitarism de genul: „Numai cum zic eu e bine“. Pentru mine este şi o invazie a prostului gust, toată obsesia aceasta de natură sexuală degradează dragostea, fiinţa umană, degradează femeia. Curios că feministele susţin lucrul ăsta.

„Interzicerea totală întotdeauna are efecte perverse, căci omul va căuta să afle ce i se interzice“

Mirel Bănică, cercetător Ştiinţe Umane: Sexualitatea a ajuns un bun de consum, ca şi toate celelalte, nu doar la noi, ci şi în Occident, şi în lume, în general. Întotdeauna pulsiunile primare sunt mai uşor de vândut şi de marketizat. Presa a simţit că e mai uşor să vinzi imaginea unei femei frumoase decât să explici, spre exemplu, luptele de la Mărăşeşti.

Factorul cel mai important în ziua de astăzi este că trăim într-un soi de ocean mass-media, în care imaginea în sine, tabloul, icoana sau altă reprezentare este foarte uşor de trimis, de schimbat, de manipulat. Vă dau un exemplu: înainte, la 12-13 ani, generaţia mea, care a trăit sub comunism, nu avea acces la imagini obscene - aceasta a fost partea „bună“ a regimului comunist. Acum, elevii, în curtea şcolii, cu ajutorul telefonului portabil, schimbă imagini de la o vârstă la care pulsiunile sexuale sunt foarte greu de manevrat şi foarte uşor de manipulat de ceilalţi.

Putem noi face ceva din punct de vedere creştinesc? Da. Familia are un rol foarte mare, important, în sensul că interzicerea totală întotdeauna are efecte perverse, căci omul va căuta să afle ce i se interzice. Dar cred că ne ajută foarte mult acest cult al imaginii frumoase pe care îl avem noi ortodocşii, această decenţă a imaginii, raportul foarte politicos şi sfios pe care îl avem, în acelaşi timp, cu imaginea ne poate ajuta foarte mult, în sensul că părinţii responsabili ar trebui să le spună copiilor cuvintele Sfântului Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos“ (I Corinteni 6,12). Biserica şi preoţii trebuie să se apropie cu blândeţe de lucrurile acestea, nu să le condamne radical, căci nu se ajunge la nici un rezultat, ci printr-o muncă susţinută de lămurire se va ajunge la rezultate bune. Sfântul Vasile cel Mare, îl parafrazez, spunea: „Aşa cum animalul simte că sunt lucruri care, repetate în exces, îi fac rău, aşa şi noi, oamenii, care avem lumina raţiunii, ar trebui să ne dăm seama când să ne oprim“, căci ce-i prea mult strică. Rândurile acestea ar trebui citite şi de cei care conduc mass-media românească, dar păcat că nu se va întâmpla.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!