Cum a luat fiinţă statul

Prof. Cătălin Turliuc, 01 Martie 2008

Cercetările antropologice evidenţiază existenţa societăţilor fără stat. În societăţile arhaice nu exista un rege. La contactul cu aceste societăţi, europenii le-au numit „fără rege şi fără lege“ (Jacqueline Russ), deci lipsite de instituţia care să asigure cadrul de implementare a legilor. Şeful arhaic nu avea nici autoritate şi nici putere de coerciţie. Dacă însă nu putea exercita puterea de dominaţie, şeful arhaic se impunea prin alte calităţi, ce îi asigurau o formă de autoritate. În timp de pace, era un bun moderator, un excelent orator şi o persoană generoasă, iar în timpul războiului, şeful dispunea de o putere absolută asupra războinicilor.

Chiar dacă societăţile fără stat nu cunosc instituţionalizarea puterii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influenţei (Pierre Clastres). În prima perioadă a organizării politice arhaice, politica se confunda, încă, cu religia şi morala. Şeful de familie, ori preotul profită de un ansamblu de credinţe, constituind o forţă dispersată în colectivitate, această formă de putere nefiind clar individualizată. În al doilea stadiu al societăţii primitive, societatea cunoaşte puterea concentrată în persoana unui şef. Această transformare se produce pentru că o societate bazată doar pe cutume nu rezistă unui grad de evoluţie socială.

Exerciţiul şi proprietatea puterii, în persoana celui care comandă

Pentru a rezista, grupul trebuia să se organizeze. Mutaţia în cadrul organizării puterii înseamnă începutul puterii individualizate, concentrate în mâinile unui singur om care poseda şi autoritatea şi mecanismele de conducere. Puterea individualizată se baza pe raporturi de la individ la individ. Devenind mai complexă ca urmare a creşterii numerice a comunităţii, şefia se restructurează luând forma unei ierarhii a deţinătorilor puterii, a unei organizări a şefilor interpuşi. În noua formă, şefia dispune de forţă de coerciţie.

Chiar dacă raporturile de putere de acest tip au luat forme diferite, (un şef amazonian sau un domnitor muntean din secolul al XIV-lea) esenţa era aceeaşi. În ambele cazuri, puterea rezidă din faptul că, în persoana celui care comandă, se găsesc atât exerciţiul cât şi proprietatea puterii. De la Mircea cel Bătrân a rămas o formulă explicită a personalizării puterii: „Io, Mircea voievod, unic stăpânitor şi domn“. Din stăpânire provine autoritatea domniei, formă de organizare a puterii încă neinstituţionalizată. Individualizarea raporturilor politice evidenţiază un tip de organizare al puterii ce se fonda pe credinţa în virtuţile personale ale şefului. Procesul de instituţionalizare a puterii este accelerat de situaţiile în care calităţile personale ale şefului nu mai justifică autoritatea pe care o exercită.

Treptat, comunitatea nu mai acceptă să organizeze întreaga comunitate conform voinţei unui individ, disociind între autoritate şi individul care o exercită. În consecinţă, se impune ideea instituţionalizării, a transferului puterii de la persoana guvernanţilor, simpli executanţi, la stat, autenticul proprietar.

Lipsa autosuficienţei determină apariţia statului

Pentru filozofii Greciei antice, natura omului era identică cu cea a statului, adică a unui lucru prin excelenţă public, politic. Iar la rândul său, statul avea o consistenţă şi un temei moral, cu originile în legea divină a dreptăţii.

Platon, în celebra operă „Republica“, îşi exprimă clar concepţia sa cu privire la originea şi sensul statului. Lipsa autosuficienţei şi diviziunea muncii devin fundamente ale cetăţii-stat: „O cetate se naşte deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe“. „Astfel, fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi având nevoie de al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate….“.

Pentru Aristotel, statul este o realitate naturală, superioară omului şi familiei. În privinţa omului, Aristotel are aceeaşi concepţie ca şi Platon: lipsa autosuficienţei îl determină să trăiască în uniune cu semenii. Mai întâi, el îşi constituie familia, apoi satul şi mai apoi statul. Astfel, constituirea statului apare dintr-un motiv natural, respectiv incapacitatea omului de a trăi singur. Aristotel afirma că „statul este o instituţie naturală“ şi că „omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul prin natură, nu din cauza unor împrejurări ocazionale, este ori un supraom, ori o fiară….“. Dar nu numai lipsa autosuficienţei determină apariţia statului, această stare o găsim şi la alte fiinţe, care spre deosebire de om, nu posedă instrumentul esenţial pentru organizarea politică, şi anume limbajul articulat. Această însuşire este caracteristică doar omului - „limba serveşte la a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept (...); comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi statul“.

Statul în concepţia lui Cicero

Tot potrivit lui Aristotel, „este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi(…), individul nu-şi este suficient, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta“.

La sfârşitul epocii republicane a Romei antice, Cicero a reluat concepţia platoniciană cu privire la stat. „De re Publica“, un dialog scris în tradiţie platoniciană, este un tratat asupra celui mai bun regim politic şi despre bunul şi adevăratul cetăţean. „RES publica“, lucrul public, este o asociere de indivizi pe o bază juridică şi urmărind o comunitate de interese. Apariţia unei astfel de formaţiuni este consecinţa unui instinct social, specia umană dovedind o înclinare naturală de autoorganizare în grupări mai mici sau mai mari. Acest concept aminteşte de „zoon politikon“-ul lui Aristotel.

Pentru Cicero, prototipul de stat este republica - un stat de drept unde legile sunt respectate cu stricteţe. Pentru menţinerea unui astfel de sistem, Cicero insistă asupra necesităţii formării unui cetăţean (civis optimus) capabil de a-şi sacrifica interesele personale în folosul poporului.

Civitas terrena şi Civitas Dei

Sfântul Augustin vorbeşte despre două state, cetăţi sau grupuri sociale, Civitas terrena - statul terestru, laic, ale cărui baze se sprijină pe nisip, pe păcatul originar. Este un stat imperfect, doar în parte perfectibil. Este însă un rău necesar, este creaţie divină, impregnat cu un anumit grad de sacralitate. Al doilea stat este Civitas Dei - cetatea lui Dumnezeu, a celor drepţi şi sfinţi, care-şi împletesc destinele cu Civitas terrena. Civitas Dei nu există ca formă de sine stătătoare, ci ea apare la sfârşitul timpurilor, când judecata cea din urmă va separa pe cei buni de cei răi.

În opera reformatorilor, conceptul de stat este privit diferit, plecând de la totala negare a necesităţii statului, aşa cum o face Luther, până la acceptarea necondiţionată, fiind considerat o creaţie divină, aşa cum o face Calvin. Negând necesitatea statului, lutheranii nu oferă nici un model de organizare statală. În cadrul oricărui stat, puterea laică şi cea spirituală rămân separate. Statele eliberate de sub tutela papalităţii nu intră sub umbrela reformaţilor, conducătorii acestora refuzând acest lucru. Internaţionalismul hegemonic al Bisericii Romano-Catolice înregistrează o înfrângere categorică. Curentul opus va culmina cu constituirea statelor naţionale, ideile părinţilor Reformei determinând, fără voia lor, importante mutaţii politice în lume.

Instituirea guvernământului în folos general

Ipotezele filosofico-politice sau contractualiste, precum „starea de natură“ şi „contractul social“ au fost introduse în gândirea politică de scriitori precum Jean-Jacques Rousseau şi John Locke.

Ideea unei ordini a siguranţei personale şi a respectului proprietăţii este prezentă şi la John Locke în „Al doilea tratat de guvernare civilă“. Originea şi esenţa comunităţii politice rezidă din necesitatea vieţii în comun pe care o resimt indivizii în starea naturală, în care sunt liberi şi egali şi dotaţi cu o înclinaţie naturală spre sociabilitate. Prima societate a fost cea dintre soţ şi soţie, apoi dintre stăpân şi servitor. Uniunea dintre bărbat şi femeie, ca şi cea dintre stăpân şi servitor, se realizează prin pact voluntar şi presupune drepturi şi îndatoriri reciproce, în care şeful familiei exercită prerogativele conducerii. În starea de natură, relaţiile dintre oameni sunt reglate de legea naturală, care-i dă dreptul fiecăruia să-şi apere proprietatea, dreptul de a-i judeca şi pedepsi pe cei cu care intră în conflict. În societatea contractual-consimţită dintre bărbat şi femeie, stăpân şi servitor, bărbatul comandă şi aplică pedepsele. Societatea politică se distinge de toate acestea prin aceea că apărarea proprietăţii şi rezolvarea litigiilor nu mai sunt probleme de competenţă individuală. În aceasta, toţi membrii concesionează comunităţii dreptul natural la autoprotecţie şi judecată, supunându-se regulilor pe care în comun le-au stabilit şi oamenilor abilitaţi să vegheze la respectarea regulilor. Prin urmare, atunci când un număr de indivizi renunţă la puterea executivă pe care o au în virtutea drepturilor naturale, unindu-se într-o comunitate sub un singur guvern, avem de a face cu crearea unei societăţi politice sau civile. Teoria lui John Locke porneşte de la ideea sociabilităţii naturale a oamenilor şi de la voinţa contractuală a indivizilor liberi şi egali care, pe cale raţională, ajung la instituirea guvernământului în folos general.

De la starea solitară la colectivitatea permanentă

În opinia lui Jean-Jaques Rousseau, oamenii din starea de natură erau preocupaţi de propria conservare, numai înmulţirea speciei şi vitregiile naturii forţându-i să acţioneze din ce în ce mai mult în comun, pentru a produce bunuri şi a se pune la adăpost. Aşa s-a făcut trecerea de la starea solitară la colectivitatea permanentă, începând cu familia şi terminând cu societatea organizată politic. Descriind evoluţia speciei umane, Jean-Jaques Rousseau arăta că cea mai veche societate este familia. Cu timpul au apărut unele obstacole care nu le-au mai permis să trăiască nici izolaţi, nici în comunitatea restrânsă a familiei. Punându-şi drepturile şi voinţa individuală sub suprema autoritate a voinţei generale, omul participă la crearea unei persoane colective, numită odinioară cetate, apoi republică sau stat.

Asociaţia voluntară şi dominaţia impusă prin forţă

Reprezentanţi ai antropologiei politice, F. Oppenheimer şi Ralph Linton iau în considerare două modalităţi principale de instituire a statului: asociaţia voluntară şi dominaţia impusă prin forţă. Astfel, pot apărea state din reuniunea voluntară a mai multor triburi sau prin dominaţia grupurilor mai slabe de către cele mai puternice, în acest fel pierzându-şi autonomia politică.

Cercetările antropologice ulterioare au împărţit statele în două categorii: state primare şi state secundare sau derivate. Statele primare sunt cele mai numeroase şi s-au format în lipsa unei intervenţii din exterior a unei formaţiuni statale deja constituite, statele derivate datorându-şi apariţia influenţei unui stat vecin.

În secolul trecut, teoreticieni precum John Rawls şi Robert Nozick şi-au bazat cercetarea pe argumente moral-filosofice. Primul a încercat fundamentarea unei teorii asupra dreptăţii în care să poată generaliza teoria contractului social, aşa cum apărea la J. Locke, J. J. Rousseau şi I. Kant, cu scopul de a fundamenta, din punct de vedere moral, instituirea puterii politice şi apariţia statului ca urmare a contractului social. Pentru aceasta, el enunţă două principii: principiul dreptului egal la libertate şi principiul diferenţei, dar nu reuşeşte, al doilea principiu anulând limitele morale ale puterii statului stabilite de principiul diferenţei.

Robert Nozick considera că statul este rezultatul unui proces istoric a cărui finalitate este apariţia unei „asociaţii de protecţie dominantă“ ce va deţine monopolul puterii, prin însumarea puterilor particulare ale indivizilor.

Astăzi, o pilduitoare analiză a gânditorului Noam Chomsky, publicată în 2006, ne vorbeşte despre statele eşuate ca despre un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei. Pentru sistemul mondial, pericolul unor astfel de state este unul care nu mai poate fi neglijat ca, de altfel, şi tentaţia pe care puterea exercitată la nivel arbitrar în unele state care le poate transforma în „state eşuate“. Este un subiect asupra căruia şi noi românii trebuie să zăbovim mai mult.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!