Editorial
Cum este cunoscut Dumnezeu?

Cum este cunoscut Dumnezeu?

Iuliu Blaga, 14 Iunie 2013

Scopul vieţii creştine este redat în Sfânta Scriptură în diverse moduri, însă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne oferă, în Evanghelia citită astăzi la Sfânta Liturghie, probabil cea mai concretă şi mai cuprinzătoare exprimare. Viaţa veşnică reprezintă cunoaşterea personală a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Dumnezeul făcut om. Mântuitorul spune apoi că îşi doreşte ca oamenii să-L cunoască pe Tatăl ca iubirea cu care L-a iubit Tatăl să fie şi în ei. Aşadar, dobândirea harului iubirii lui Dumnezeu nu este în sine scopul vieţii creştine, ci mai degrabă consecinţa firească a trăirii ei. Cunoaşterea Dumnezeului Celui Viu de către om se realizează prin diverse forme obişnuite sau extraordinare, în Biserică de obicei, dar, în cazuri excepţionale, chiar şi în afara ei. În drumul omului către Creator, el are la îndemână o multitudine de repere concrete şi forme exterioare prin care se plasticizează idealul de comuniune spre care trebuie să tindă. Pericolul este atât în a nu ne folosi de ele, cât şi în a le da prea multă importanţă şi a face din mijloc un ţel.

Dacă despre prima problemă se vorbeşte destul de mult, despre cea de-a doua, idolatrizarea formelor, se discută foarte puţin sau deloc. Totuşi, pentru creştinii care participă la viaţa Bisericii, aici se găsesc cele mai multe capcane. Un fost cadru didactic ne-a spus în timpul facultăţii că, în biserică, muzica este cea mai importantă. Fără îndoială că sunt pictori bisericeşti care consideră că pictura este cea mai importantă. Se înţelege că o astfel de fixaţie pe o anumită formă ne îndepărtează, de fapt, de scop: cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Există un nivel „optim“ de atenţie ce trebuie acordată acestor forme, care, dacă este depăşit, le opacizează, ascunzându-L pe Creator în loc să-L facă cunoscut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cult: chiar când este fastuos, trebuie să rămână, paradoxal, smerit, altfel distrage atenţia de la Cel căruia Îi este închinat.

De asemenea, absolutizarea anumitor oameni, fie ei chiar persoane cu viaţă curată, preoţi duhovnici sau chiar şi sfinţi, poate adesea să ne împiedice să avem o cunoaştere personală a lui Dumnezeu. Am cunoscut ucenici ai unor oameni sfinţi, care mi-au lăsat impresia că sunt aproape incapabili să vorbească despre ceva important fără să reproducă întocmai cuvintele părintelui care i-a format, fără nici un fel de contribuţie personală. Este greu de crezut că un părinte duhovnicesc adevărat îşi doreşte o astfel de cinstire, care este mai degrabă o depersonalizare. Cinsti­rea sfinţilor se realizează, în primul rând, prin urmarea vieţii lor, prin continuarea drumului lor către Dumnezeu pe Care ei L-au iubit. Atunci se lucrează întru putere şi ajutorul lor şi mijlocirea lor către Tatăl ceresc. Iarăşi, se poate spune că, la un moment dat, prea multă evlavie fără discernământ către un sfânt este în reali­tate lipsă de evlavie atât faţă de el, cât şi faţă de Hristos.

De folos pentru noi este să ne bucurăm deplin de toate aceste forme şi repere pe care ni le oferă Biserica, care sunt tot atâtea daruri pe care Biserica le-a primit de la Dumnezeu, Tatăl nostru cel ceresc. Ele nu sunt scopuri, ci mij­loace, şi, mai mult decât orice, tot atâtea mâini iubitoare pe care Hristos ni le întinde, ca prin cele văzute să trecem cu mintea şi inima la cele nevăzute, ca iubirea cu care L-a iubit Tatăl să fie şi în noi, ca slava pe care Tatăl I-a dat-o să ne-o dea şi nouă, aşa încât să fim desăvârşiţi întru unime.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!