Lumina educaţiei
Cum ne educăm să educăm

Cum ne educăm să educăm

Pr. Constantin Necula, 02 Aprilie 2016

Zilele care au trecut din anul acesta am tot reformat școala. Am auzit pricepuți și nepricepuți, idealiști și materialiști dialectici. Mai ales aceștia din urmă au primit timp de emisie prelungit, de parcă am fi fost într‑o campanie electorală. Votați matematica, ba română, ba latina... Când anul trecut le spuneam colegilor de „umanioare” că urmează să fie expuși la mezatul ONG‑istic al reeducării învățământului, ne priveau convinși că orele lor sunt bătute în cuie, că numai profesorilor de Religie li se pot contesta drepturi și poziții educaționale câștigate cu ani grei de efort. Acum au gustat cu noi din teribilismul reformatorilor educaționali. Suntem pe nisipul informal al unei reforme mereu mișcătoare. Ce‑i de făcut? Înapoi la argumente!

Poate că e bine să revenim asupra a ceea ce am învățat. Pedagogia care ne‑a fost propusă pentru a crește copiii și pe noi pare refuzată, rejectată de sistemul care a creat această pedagogie. Didactica nu se simte nici ea prea bine, părând a fi ruptă dintr‑un alt film decât cel pentru predarea Religiei. Metodica, desigur cea mai dinamică dintre structurile morfoeducaționale propuse, pare că face eforturi majore pentru redresare. Nu doar în ceea ce privește ora de Religie criza catedrei este cel puțin la fel de grea precum criza familiei ori a societății în general.

Nu am alăturat întâmplător termenii școală‑familie‑societate. Sunt atât de interdependente cele trei structuri, încât foarte greu mai putem vorbi de redresarea uneia fără celelalte două. Unii caută soluții în modele străine, uneori inclusiv pentru o pedagogie realistă, în psihologii aditivate, cu experiențe care nu prea au cum să fie asimilate în contextul școlii noastre obișnuite. Îndrăznesc să vă propun un experiment de reconstituire a școlii românești din memoriile de viață ale unor oameni care chiar reprezintă ceva pentru noi. Mai întâi trebuie să subliniez că doar în puține cazuri memoriile apărute în ultima vreme în raftul de carte românească nu aduc un omagiu celor care i‑au învățat alfabetul pe cei care scriu. Fie că vorbim de Sectanții lui Vasile Ernu (Polirom), fie de Paul Slayer Grigoriu, cu Cronicile vulpii (Publica), ca să amintim două din cele mai bune volume de memorialistică ale anului 2015, care se alătură unui lung șir de volume de istorie personală, fundalul formării personale se ține de zidurile școlii. Școala pare, uneori, doar un pretext pentru povești. Dar e acolo. Nu mai spun de Dan Lungu cu iadul său, unde toate becurile sunt arse... Pentru cei de odinioară, fermecătorii intelectuali de astăzi, lucrurile nu stăteau așa. Modelele care ne‑ar vindeca de mediocritatea de acum care rănește școala ne‑ar putea veni din lectura unor vieți de oameni adevărați. Sigur că pentru creștini Viețile Sfinților sunt minunate ca izvoare educaționale. De ce nu și memoriile părintelui Stăniloae (prezentate de Lidia Stăniloae în Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae) sau ale părintelui Ion Bria, cu Al doilea Botez? De ce nu și Patericul Românesc ori amintirile unor pedagogi ai monahismului modern românesc, unde oamenii Bisericii vorbesc despre formarea lor? Câteva lecturi din ultima vreme mă obligă să vă scriu acum. Le înșir așa cum s‑au așezat pe sufletul meu: „Celula de minori. Cinci ani în temnițele și lagărele de muncă forțată ale României”, scrisă de admirabilul erou Alexandru Teodorescu (Humanitas, 2015), „Toamna Decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian” (Humanitas, 2011), un dialog excepțional între Radu Paraschivescu și Antoaneta Ralian, a cărei adolescență de domnișoară evreică în târgul Romanului și apoi la București este una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste la adresa culturii și a interculturalității, care va face din ea cea mai de preț traducătoare din România, apoi inegalabila Anamaria Smighelschi, cu volumul „Gustul, mirosul și amintirea” (Humanitas, 2013). Lor li se adaugă pagini din Ion Vianu (Amor intellectualis, Polirom, 2010) , I. Negoițescu ori Barbu Cioculescu, Ion Ianoși ori Maria Bănuș și Paul Cornea... Aici nu e vorba de simpatii ori antipatii. Ci de vieți, așa cum s‑au lăsat descrise de cei care le‑au trăit. La acestea se adaugă o memorialistică excepțională a celor care, în temnițele și lagărele comuniste, au rezistat prin credință și cultură, deopotrivă. Mulți abia de gustaseră din școală, foarte mulți erau studenți și o parte, umilită azi de legi inerente alienării istorice a vremurilor, profesori universitari inegalabili profesional. Din toate reiese clar nevoia respectării rolului familiei în educație, al respectării unei tradiții de cultură vie, în care se amestecă studiul cu poveștile, galele de teatru cu plimbările în natură, latina și greaca, dezvoltate pe o cultură de limbă română autentică, limba străină sau limbile străine adaptate unor lecturi imediate, pe segmente de vârstă și preocupare.

Toți participau la educația tuturor. Profesorii doar consemnau eforturi, sistematizau sau dezvoltau, corectau sau cenzurau entuziasme. Lipsiți de ipocrizie, aruncați dinspre respectabilitatea poziției sociale în beciurile securității ori sub presiunea unei societăți ambigue moral, copiii deveneau adulți prin asumarea rădăcinilor lor culturale. Iar Dumnezeu, vizibil, nu‑i încurca defel. În jurul familiei se coaliza o lume culturală de excepție. Redescoperiți‑o, citiți și notați, dezvoltați volutele de entuziasm educațional de odinioară! O să‑mi spuneți că exagerez, că unei părți a populației îi era greu să se educe. Am dinainte amintirile lui Traian Dorz ori ale părintelui Paulin Lecca, ale părinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie, recitesc mereu cu inimă vie „Lucrătorii viei”, a lui Dumitru Beleneș, în fond, viața Preasfințitului Iosif al Argeșului. Era o bază de geneză culturală sănătoasă, perimată astăzi de cerințe educaționale aberante, de ciuntirea sufletului copilului ajuns un soi de adult trist, prea devreme. Propuneți‑le copiilor să citească din Virgil Gheorghiu, fie „Cum am vrut să mă fac sfânt”, fie viața Patriarhului Atenagoras, pe liceeni ajutați‑i să‑l descopere pe părintele Andrei Scrima ori, pentru a le educa spiritul ecumenic, Memoriile Papei Ioan Paul al II‑lea! Amestecați‑vă printre ei, învățați de la ei lecturile preferate și oferiți‑le alternativele voastre!

Pedagogia care i‑a făcut pe oameni mari se smulge dintr‑un munte de carte. Nu există manual care să înlocuiască efortul acesta, al descoperirii unor personalități savuroase pentru viața de acum. Scoateți din astfel de lecturi nectarul de care aveți nevoie pentru a le dărui copiilor anticorpii necesari trăirii unei culturi autentice! Să nu uitați că numai cine se educă poate educa. Ceilalți disciplinează, informează, ges­tionează. Fiți, dar, educatori! 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!