Cum percep copiii trăirea religioasă?

Andreearaluca Neagu, 29 August 2008

Fiecare om, independent de concepţia sa despre lume, are o credinţă, crede în ceva anume. Credinţa, fiind un element al conştiinţei, reprezintă un tot complex. Viaţa religioasă nu este bazată pe concepţii asupra lui Dumnezeu, ci pe emoţii şi acţiuni în legătură cu Acesta, cu adoptarea unor comportamente specifice, precum cele de ajutorare a semenilor, de rugăciune, de frecventare a bisericii etc. Nici la copii religiozitatea nu rămâne numai o prezenţă psihică interioară, ea se exprimă în acţiuni.

Există o vârstă a responsabilităţii? Cum se dezvoltă credinţa la copii? Se afirmă adesea că credinţa în Dumnezeu îl ajută pe om să fie mai bun. Este sentimentul religios o problemă de educaţie sau este înnăscut, este dat de Dumnezeu fiecărui om în parte?

Religiozitatea reprezintă dorinţa omului de a transcende viaţa de zi cu zi către un plan spiritual, superior. „Omul se simte împins de un instinct natural să-L recunoască şi să-L cinstească pe Dumnezeu“ (Toma DâAquino).

Ebmeier şi colab. (1991) susţin că spiritualitatea copiilor joacă un rol important în viaţa lor de zi cu zi, intensificându-se în perioadele de criză, precum cele în care sunt bolnavi. Ca şi adulţii, copiii aduc după sine experienţe de viaţa anterioare incluzând credinţe religioase şi spirituale pentru a da sens evenimentelor vieţii şi a face faţă crizelor (Pfund, 2000). Ei au o serie întreagă de idei preconcepute, frici, preocupări şi fantezii legate de obicei de stadiul lor cognitiv de dezvoltare şi experienţele anterioare.

Rugăciunea copilului

Copilul este în mod natural religios. A. Gamelli spunea că „uşurinţa cu care copiii sub 4 ani se instalează într-o atitudine de rugăciune nu poate fi datorată numai învăţării şi imitării, ci este indiciul existenţei unei tendinţe fundamentale“. Însă, faptul că atâţia copii dezvoltă comportamente religioase vine dintr-o convergenţă de influenţe (educaţie familială, instrucţie şcolară, presiuni sociale).

În ceea ce-i priveşte pe copii, mulţi cercetători susţin că nu putem separa conceptul de religiozitate de cel de dorinţă, considerată un proces magic. Rugăciunea, unul dintre conceptele utilizate în studiul psihologului Goldman (1964), a fost considerată de copiii cu vârste cuprinse între 6 si 16 ani ca îndeplinindu-se datorită intervenţiei unor puteri magice. Copiii cred în eficacitatea rugăciunii, care are legături potenţiale cu credinţele magice, până la aproximativ 9 ani. Cu vârsta, apare un declin al conceptelor magice şi o creştere în frecvenţă a conceptelor raţionale şi a unui raţionament bazat pe credinţă.

Conform lucrării Anei Ştefania Isailă, un alt studiu realizat de Woolley şi Phelps (2001) a arătat că:

La 3 ani, copiii conştientizează vag acest concept. Nu ştiu despre rugăciune decât că în general funcţionează, dar nu sunt siguri dacă propriile rugăciuni se îndeplinesc. Copiii se concentrează pe comportamentele fizice: ochii închişi, mâinile împreunate. Ei au o flexibilitate redusă a acestui concept, la fel ca şi cu alte concepte care se dezvoltă în aceeaşi perioadă.

La 4 ani, consideră că trebuie să ştii despre Dumnezeu şi să crezi în El, ca să te rogi, dar nu cred că rugăciunea implică să te gândeşti. La această vârstă, mediul joacă un rol important: cei dintr-un mediu religios au unele aspecte ale acestui concept mai dezvoltate. Abia la această vârstă avem de a face cu o psihologie a credinţei - dorinţei (a desire-belief psychology), în care credinţele şi dorinţele determină, împreună, acţiunile.

La 5 ani, copiii conştientizează acest concept şi sunt familiari cu el. Nu au o mare încredere în eficacitatea propriilor rugăciuni, dar consideră că în general ele funcţionează. La această vârstă, copiii consideră că rugăciunea presupune să te gândeşti la ceva, dar pun mai mult accent pe comportamentale fizice asociate. Conceptul este mai flexibil, căci ei cred că te poţi ruga oriunde.

La 6 şi 7 ani cred că rugăciunile sunt eficiente, ele pot modifica realitatea. Sunt conştienţi de aspectele mentale ale rugăciunii, pe care le consideră la fel de importante ca şi pe cele fizice. La această vârstă, copiii consideră că trebuie să fii om pentru a putea să te rogi şi trebuie să ai un anumit grad de dezvoltare (ex. bebeluşii nu pot să se roage).

Influenţa părinţilor, factorul decisiv în dezvoltarea înclinaţiilor religioase

Pentru ca prima experienţă religioasă să aibă loc, este de ajuns ca părinţii să-i ducă pe copii să trăiască „evenimentele religioase“ (rugăciuni, cântari religioase, ceremonii), chiar fără să le vorbească, fără să le dea prea multe explicaţii. Copilul va imita, va rămâne marcat de acestea. A. Vergote: „Nimic la copil nu este natural, deoarece universul cultural în care intră va contribui la formarea şi definirea comportamentului său; dar copilul nu este nici gol, ideea de Dumnezeu nu creşte în sufletul său prin germinaţie spontană, ci anumite caracteristici psihice pot favoriza intrarea precoce a copilului în moştenirea religioasă. Mai concret, influenţa părinţilor este factorul decisiv în dezvoltarea atitudinilor religioase“. Mulţi psihologi şi pedagogi au împărtăşit ideea că omul nu este religios, ci devine. Trezirea religioasă se produce prin întâlnirea dintre moştenirea religioasă culturală, pe de o parte, şi un psihism în creştere (cu cerinţele, dorinţele şi posibilităţile sale) pe de altă parte.

Cum îşi exprimă copiii nevoile lor spirituale?

Cercetări mai noi (2007) sugerează că, deşi limitate comparativ cu adulţii, chiar şi copiii au experienţe religioase şi întrebări existenţiale, în timp ce adulţii pierd adesea legătura cu divinitatea pe măsură ce câştigă dexteritate intelectuală. Copiii au nevoie de un limbaj religios specific pentru a numi, a da valoare şi a exprima preocupările fundamentale. Copiii nu doar învaţă despre Dumnezeu, ci Îl trăiesc în mod cognitiv şi tactil, dezvoltând propriile scheme cognitive pentru a-şi structura cunoştinţele teologice.

Cercetările asupra gândirii cognitive relevă faptul că tendinţa copiilor de a exprima conţinuturi teologice este legată de crearea imaginilor antropomorfice, atribuindu-I lui Dumnezeu diverse caracteristici umane pentru a-L putea concepe. Piaget relatează un dialog elocvent între o fetiţă de 9 ani şi tatăl său: „Tată, Dumnezeu există cu adevărat?“ Tatăl răspunde, însă nu e total convins. Fetiţă răspunde: „Cred că exită cu adevărat, fiindcă are un nume“.

În copilărie, copiii sunt fascinaţi de magie şi mister, pe de o parte, şi de frica de pedeapsă în cazul conştientizării de a fi făcut o faptă rea, pe de altă parte. Copii Îl concep pe Dumnezeu în termeni de puteri supranaturale şi finalism (tendinţa copiilor de a da oricărui eveniment un final fericit).

Pe măsură ce cresc, copiii devin tot mai altruişti

Într-un studiu a lui Ugurel - „Semin“ (1952), copii cu vârsta între 4-16 ani erau rugaţi să împartă un număr inegal de nuci între ei înşişi şi un alt copil. Fiecare copil a primit un număr inegal între 5-15 nuci. Pentru a împărţi nucile, copiii aveau trei posibilităţi: a) să le împartă în mod egal, lăsând o nucă deoparte; b) să le împartă în mod egoist, luând una în plus pentru ei înşişi; c) să le împartă în mod altruist, dând una în plus unui alt copil. Rezultatele acestui studiu au făcut o demostraţie asupra comportamentului egoist, arătând că acesta se diminuează cu vârsta: în timp ce la vârsta de 4-6 ani, 67% dintre copii erau egoişti, la vârsta de 9 ani, doar 23% dintre copii erau egoişti, iar la vârsta de 12 ani comportamentul egoist dispare complet. Pe de altă parte, rezultatele au arătat că altruismul creşte uşor cu vărsta, atinge apogeul la vârsta de 7 ani, când 63% dintre copii împărţeau nucile în mod egal.

Într-un alt experiment, Green Schnider (1974) a investigat diferenţele de vârstă în comportamentul altruist în trei situaţii. Subiecţii erau 100 de băieţi împărţiţi în 4 grupuri de vârstă: 5-6 ani, 7-8 ani, 9-10 ani, 13-14 ani. Băieţii din grupul cel mai tânăr erau testaţi individual, în timp ce cei mai în vârstă erau testaţi în grupuri. În prima situaţie, subiecţii erau rugaţi să se ofere voluntari pentru a aduna cărţi pentru copiii săraci. Ei erau rugaţi să lucreze 15 minute din timpul lor de masă fie pentru 1, 2, 3, 4 sau 5 zile. În a doua situaţie, experimentatorul scapă în mod „accidental“ 5 creioane pe podea, iar subiectul avea oportunitatea de a ajuta să le ridice. În a treia situaţie, subiecţilor li se dădea 5 batoane de ciocolată şi li se spunea că pot împărţi batonul de ciocolată cu un alt copil în şcoală. Rezultatele acestui studiu au indicat că împărţirea batonului creştea odată cu vârsta, ajutarea la ridicarea creioanelor creştea până la vârsta de 9-10 ani, când toţi băieţii ajutau efectiv, dar voluntariatul strângerii cărţilor nu e corelat cu vârsta.

Concluzia cercetătorilor a fost că, cu cât copiii înaintează în vârstă, competenţa lor în interacţiunea cu mediul creşte. Ca rezultat al maturizării, copiii realizează că adulţii se aşteaptă ca ei să ajute atunci când este nevoie. Această realizare ar putea duce la o creştere a sentimentului responsabilităţii de a ajuta pe ceilalţii în nevoie.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!