Biserică şi societate
Cum recuperăm sensul sărbătorilor?

Cum recuperăm sensul sărbătorilor?

Ciprian Voicilă Psiholog, 11 Decembrie 2016

Ne apropiem cu pași repezi de sărbătoarea Nașterii Domnului. În ultimii ani, mass-media preferă să vorbească, pe un ton neutru, laicizant, despre „sărbătorile de iarnă”. La fel, se amintește cu plăcere despre Moș Nicolae - personajul mitic și bonom, distribuitorul de cadouri -, trecând sub tăcere referirile exprese la viața Sfântului Ierarh Nicolae, unul dintre cei mai iubiți sfinți în evlavia poporului nostru. Putem vorbi, în spațiul public, de o deplasare a sensului sărbătorii dinspre sacru către profan.

Cum sunt trăite astăzi sărbătorile? În societatea noastră de consum s-ar părea că sărbătoarea constituie un prilej de satisfacere a nevoilor materiale - nevoi primare, le-ar numi psihologul Abraham Maslow. Există o întreagă industrie care s-a dezvoltat pe seama nevoii naturale de hrană sau a nevoii elementare de igienă. În orice societate de consum, principala calitate a membrilor ei este aceea de a fi buni consumatori. Cu cât consumi mai mult, cu atât ești recunoscut ca un bun cetățean. „Consum, deci exist” este o maximă valabilă în zilele noastre.

În aceste condiții, sărbătorile comunitare constituie prilejuri excelente pentru dublarea veniturilor. Tendința naturală a omului de a se ghida după principiul plăcerii - asupra căruia au meditat generații întregi de filosofi și psihologi, de la Epicur la Freud - a fost canalizată în ultimele zeci de ani, cu largul concurs al creatorilor de reclame, spre consum: „Mă simt bine, am o bună imagine de sine, îmi recapăt încrederea în mine însumi atunci când consum”. La nivelul percepției sociale, astăzi, valoarea unui om este traductibilă în puterea sa de cumpărare. În cantitatea de bunuri și servicii pe care le-a agonisit.

Această deplasare a interesului general de la „a fi” spre „a avea” pune sub semnul întrebării sensul tradițional al sărbătorii. Putem vorbi de o alienare a ei: o ocultare a miezului său spiritual și de o exacerbare a materialității.

Ar trebui să ne reamintim că noi, românii, avem o busolă care ne poate arăta oricând direcția cea bună: tezaurul nostru compus din credințele, obiceiurile și practicile strămoșilor noștri. Tradiția unui popor nu este un vechi și prăfuit obiect de muzeu, ci un reper viu care te ajută să îți călăuzești cu folos viața în prezent și să o orientezi către un scop valoros, trainic, veșnic.

Revenind la sărbătoare, putem spune fără șovăială că țăranul român trăia plenar timpul sacru al sărbătorilor - mai cu seamă zilele Nașterii și Învierii Domnului. Dar această plenitudine, deși îi cuprindea integral viața și firea, era lipsită cu totul de calculul economic. Nu căuta să traducă în nici un fel valoarea spirituală a sărbătorii într-o valoare bănească. Nu urmărea - cu o expresie îndelung folosită astăzi - să își maximizeze profitul comercial. Străbunii noștri se bucurau de sărbătoare dăruind și dăruindu-se.

Sânnicoară, păzitorul soarelui și îndrumătorul sufletelor

De curând am fost într-o școală generală să le vorbesc elevilor despre cum trăiau străbunii noștri sărbătoarea Nașterii Domnului. Le-am povestit pe scurt și câteva legende românești despre Sfântul Nicolae. M-au ascultat cu un viu interes și, la sfârșit, i-am întrebat ce cadouri își doresc să primească din partea Moșului Nicolae. Lista darurilor este atât de lungă, încât nu aș dori să fiu în pielea Moșului: tablete, telefoane mobile, jocuri pe calculator, legouri, păpuși, dulciuri...

Pentru țăranul român, Sfântul Nicolae, căruia îi spunea tandru și familiar Sânnicoară, era al doilea sfânt plămădit de Dumnezeu. În drumul său de zi cu zi, de la răsărit până la asfințit, soarele vedea pe pământ multe păcate și nedreptăți săvârșite de oameni. Sătul să le mai privească, din vreme în vreme, o lua la fugă pe cer ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte, încercând să își afle odihna la capătul pământului. Dacă, primăvara, Sfântul Teodor (Sântoader) îl prindea din urmă, ajutat de caii săi, iarna, Sânnicoară se îngrijește să aducă soarele pe bolta cerească. Aceasta este sarcina pe care a primit-o el de la Dumnezeu.

Sânicoară a întârziat la „masa din rai” - despre care străbunii noștri credeau că o pot vedea oamenii curați la suflet, în noaptea de Ajun, când cerurile se deschid. Sfântul Nicolae - ne învață un colind - întârzie la praznicul sfinților fiindcă a trebuit să îndrume sufletele unor oameni drepți spre rai: „Că am întâlnit/ Nouă corăbii,/ Grele-s, rătăcite,/ Pline-s de suflete./ Suflete drepte/ Le mân / Pe mâna de-a dreapta./ Pe poartă de rai”.

Satul de odinioară nu cunoștea obiceiul de a face daruri de praznicul Sfântului Nicolae - în special dulciuri copiilor cuminți și o nuielușă celor obraznici. Această practică ritualică este invenția orașului și a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea. În schimb, strămoșii noștri aveau mare ­e­vlavie la Sfântul Ierarh Nicolae, protectorul călătorilor. Mulțimea icoanelor pe lemn sau pe sticlă dovedeşte și astăzi cât de iubit era în popor. Din viața sa, citită pe 6 decembrie, an de an la bi­se­rică, țăranul știa că Sfântul Ierarh din Mira Lichiei le dăruia pe ascuns bani de zestre tinerelor să­race, el fiind protectorul și aju­tătorul tuturor oamenilor necăjiți.

Nașterea Domnului trăită sub semnul lui „a dărui”

Strămoșii noștri trăiau timpul sacru al sărbătorii dăruind din ceea ce agonisiseră peste an și, mai cu seamă, dăruindu-se.

O formă de dăruire de sine era postul pe care îl țineau sârguincios pe toată perioada lui rânduită de Biserică. Nu puteai să intri neschimbat, neprimenit în timpul dumnezeiesc al săr­bă­torii. Această primenire de sine se făcea prin post și rugăciune. Postul se încheia cu bucuria Nașterii Domnului, care se reflecta inclusiv pe masa crești­nului.

Multe din bucatele pregătite pentru praznicul Crăciunului erau - și continuă să fie și astăzi, prin multe sate ale României - dăruite cetelor de colindători, nașilor sau spre pomenirea morților familiei respective.

O altă formă de dăruire - de această dată spre folosul și pentru sporul întregii comunități sătești - o constituie obiceiul colindatului. Colinda nu este un simplu cântec: este o urare pe care copiii sau cetele de feciori, conduși de un vătaf, o fac gospodarilor. Colindătorii sunt cei care urează: „Cinstită gazdă din loc,/ Vă poftesc mult bine și noroc./ Fiind în grădina cu florile,/ Mi-a mirosit,/ Duhul Sfânt m-a pornit/ Să viu să vă urez./ La tot neamul pământesc./ Acest praznic lumninat/ Noi cu drag l-am așteptat/ S-auzim îngerii cântând/ Păsările ciripind,/ Căci Hristos nu s-a născut/ În curți nalte, minunate,/ Ci jos în iesle dobitocească,/ Ca pe dumneavoastră să vă cinstească,/ Cu mari daruri să vă dăruiască!”

Prin unele sate, colindătorii își fac un steag și leagă în vârful său trei basmale: într-una este un ban - odinioară moneda era din argint -, într-alta câteva fire de busuioc, într-alta tămâie. Ele simbolizează darurile pe care le-au așezat la picioarele Pruncului Iisus cei trei magi de la Răsărit - Gaspar, Baltazar și Melchior: aurul, smirna și tămâia.

Colindătorii le dăruiesc sătenilor urările de bine pentru Anul Nou care bate la ușă.

Începând cu prima zi a Crăciunului, până la Sfântul Vasile, copiii colindă satele, vestind minunea nașterii Domnului. Li se mai spune și colindari, stelari sau crai. Îi întreabă pe săteni: „Cine primește steaua frumoasă/ Și luminoasă,/ Cu colțuri multe/ Și mărunte,/ De la Nașterea lui Hristos dăruite”. Și încheie cu o urare pentru stăpânii casei: „Să vă fie de bine/ La mic și la mare,/ La toți câți se află/ L-astă adunare;/ Poftim sănătate/ La toți tot odată,/Inima întreagă,/ Dragoste curată”.

În prima zi de Crăciun, dis-de-dimineață, toată familia se duce la biserică - un semn că tot creștinul dintotdeauna a pus preț înainte de toate pe suflet și pe bucuriile spirituale. La Sfânta Liturghie, familia mică se integrează în marea familie a Bisericii. Mulți se împărtășesc acum cu Sfintele, Preacuratele Taine ale lui Hristos. Întorși acasă, se bucură împreună de alimentele pregătite special pentru acest moment festiv.

Biserica ne oferă mijloacele necesare prin care putem în­țelege și trăi profunzimea săr­bătorilor. Ne mai rămân satele, răspândite pe întregul tărâm al României, în care s-au păstrat nealterate o bună parte din obiceiurile moșilor și strămoșilor noștri. Merită să le vizităm. Va fi ca o călătorie în timp, ca o întoarcere la începuturile lumii și ale ființei noastre.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!