Cum tratăm anorexia nervoasă la copii

08 Iulie 2007

Încadrarea anorexiei într-unul dintre capitolele de patologie ale unui sistem sau separat este dificil de realizat, deoarece ea poate să apară ca o manifestare uneori predominantă în cursul numeroaselor boli ale copilului, cum sunt cele digestive, hematologice, infecţioase sau de altă natură, sau poate fi o exprimare de sine stătătoare, reprezentând o tulburare neuropsihică sau neuroendocrină corespunzătoare unei suferinţe hipotalamohipofizare.

Prin anorexie se înţelege acea stare morbidă caracterizată de pierderea dorinţei sau a poftei de mâncare, care survine ca un simptom în cursul unor boli generale sau ca un comportament de durată în condiţiile unor tulburări psihomotorii sau neuroendocrine.

În cadrul anorexiei nervoase se recunosc drept cauze unii factori de ordin psihoafectiv. Foamea este expresia unor mecanisme reglatoare şi reprezintă acea senzaţie, uneori dureroasă, prin care organismul uman îşi solicită acele nevoi imperioase de necesarul său nutritiv, sub controlul saţietăţii, prin intermediul căreia îşi limitează acest aport.

Atât foamea, cât şi saţietatea fac parte din comportamentul unor automatisme reglatoare ale nutriţiei şi respectiv ale homeostaziei greutăţii corporale, ai căror centri de coordonare sunt situaţi în hipotalamus.

Mecanismele prin care se declanşează activitatea centrilor foamei şi saţietăţii sunt mai mult sau mai puţin cunoscute, la baza lor situându-se stimulii metabolici, a căror acţiune se exercită prin intermediul efectorilor neuro-hormonali. Dereglările petrecute asupra centrilor foamei şi saţietăţii conduc nemijlocit la tulburarea homeostaziei greutăţii corporale, determinând nevoia unei alimentaţii în exces, urmată de apariţia obezităţii, recunoscându-se în comportamentul copilului exagerarea poftei de mâncare, ajungându-se până la bulimie şi dispariţia saţietăţii, dar şi apariţia anorexiei, până la refuzul total al alimentaţiei, cu consecinţe foarte grave pe termen lung, instalându-se în final anorexia.

În mod obişnuit, copilul prezintă o poftă bună de mâncare, de multe ori anunţată de o foame dureroasă, manifestată la sugar prin plâns şi stare de agitaţie, justificată de nevoile sale nutriţionale mult crescute, care sunt solicitate de activitatea intensă celulară impusă de procesele creşterii şi dezvoltării organismului.

Primul semnal de alarmă, pierderea poftei de mâncare

Pierderea poftei de mâncare devine îngrijorătoare pentru familie, care, în cele mai multe cazuri, apare ca un simptom de anticipare sau de însoţire a unor afecţiuni intermitente sau cronice ale copilului. Anorexia poate fi expresia unor tulburări organice sau funcţionale, cele funcţionale având adesea şi origine psihogenă.

De cele mai multe ori, părinţii au o imagine greşită faţă de nevoile alimentare ale copilului, de cantităţile de alimente necesare lui, deoarece aceste nevoi pot fi diferite de la copil la copil, uneori cu variaţii însemnate la acelaşi individ de la un prânz la altul şi de la o zi la alte sau în diferite perioade. Nu este de neglijat nici comportamentul copilului faţă de alimentaţie. Apetitul copilului prezintă un caracter individual, uşor de comparat atunci când în aceeaşi familie sunt mai mulţi copii.

Pentru a recunoaşte o anorexie adevărată, trebuie precizat cadrul real al apariţiei şi pentru aceasta se recurge la efectuarea unei anamneze riguroase, din care să rezulte, pe lângă datele referitoare la comportamentul alimentar al copilului, şi alte eventuale manifestări patologice care apar, precum şi ambianţa lui psiho-afectivă; aceste date vor fi raportate la tipul lui constituţional, la starea lui de nutriţie, la greutatea şi variaţiile curbei ponderale. Anorexia nervoasă trebuie diferenţiată şi de scăderea temporară a poftei de mâncare ce apare în cursul unor boli intercurente.

În perioada de nou-născut, anorexia poate avea ca substrat organic o suferinţă la naştere, o hemoragie meningo-cerebrală sau alte afecţiuni ale sistemului nervos central, diferite malformaţii congenitale, pe primul plan situându-se anomaliile buco-faringiene, cardiovascular, boli metabolice.

După perioada de nou-născut, anorexiile cronice pot fi determinate de diferite carenţe nutriţionale, în special de fier, vitamina C sau din complexul de vitamine B, dar şi boli cronice digestive, sechele meningo-cerebrale sau alte encefalopatii cronice ale copilului. De asemenea, anorexia cronică poate fi indusă şi prin administrarea de antibiotice pe cale orală, sulfamide, vitamina D în exces.

Anorexiile funcţionale pot să apară de la vârste foarte mici, acestea având o origine psihogenă, ca rezultat al constrângerii copilului să mănânce, supraalimentaţia lui determinând împiedicarea apariţiei senzaţiei de foame şi repulsia faţă de mâncare.

Greşelile alimentare şi de îngrijire, ca şi carenţa sau excesul de afectivitate pot să se constituie încă din perioada de sugar drept factori importanţi cauzali ai unor stări conflictuale, cu implicaţii nemijlocite în declanşarea unor anorexii mentale sau a unor tulburări psiho-somatice.

Excesul de autoritate şi frustrările afective pot favoriza boala

Suprasolicitările, surmenajul fizic sau intelectual, somnul insuficient, regimul de viaţă dezordonat, excesul de autoritate, stări conflictuale proprii sau din mediul ambiant al copilului, frustări afective, insuccese şcolare pot sta la originea unei anorexii mentale.

Debutul anorexiei nervoase se anunţă după un episod infecţios intercurent, în cursul diversificării alimentaţiei, când mama reintroduce prânzul de noapte la sân sau imediat după înţărcare.

Pierderea poftei de mâncare, ca şi refuzul alimentaţiei pot antrena o stare de disperare şi anxietate în familie, transmisă cu uşurinţă copilului, mama recurgând la diverse mijloace de aşa-zisă stimulare a interesului pentru a se hrăni. Astfel se dezvoltă sau se accentuează stări conflictuale dintre părinţi şi copil, de obicei de lungă durată, care au la origine atitudinea nedreaptă a familiei faţă de comportamentul alimentar al copilului.

După instralarea anorexiei, copilul poate prezenta agitaţie, nelinişte, anxietate, staţionarea sau scăderea curbei ponderale cu risc de apariţie a unor afecţiuni infecţioase intercurente ale aparatului digestiv şi respirator.

Dacă anorexia nervoasă debutează în perioada şcolară, la pubertate sau mai ales la adolescenţă se poate realiza cadrul unei afecţiuni psihosomatice, fiind mai frecventă la fete decât la băieţi. Primele manifestări apar brusc, prin refuzul alimentaţiei, la care se adaugă tulburări comportamentale de tipul unor fobii sau manifestări isterice.

Cum tratăm anorexia nervoasă

Tratamentul anorexiei nervoase la vârstă mică debutează prin luarea unor măsuri prin care să se realizeze îndepărtarea tuturor factorilor ce au intervenit în modificarea comportamentului copilului faţă de alimentaţia sa. Se vor stabili noi relaţii şi atitudini din partea celor ce se ocupă de copil, încercând corectarea tuturor greşelilor de îngrijire şi de alimentaţie, precum şi diferenţele de ordin afectiv ce au contribuit la declanşarea acestor stări conflictuale.

Se vor respecta cu stricteţe pauzele între prânzuri, se va pune accent pe unele deprinderi înaintea meselor, cum ar fi, de exemplu, spălarea mâinilor, se va menţine o atmosferă de calm şi înţelegere, de voioşie şi optimism, de dragoste reţinută şi de autoritate blândă, de unitate de vedere şi atitudine din partea familiei.

În formele de anorexie severă, când stările conflictuale sunt grave, determinate mai ales de componenta nevrotică a mamei, ca o primă măsură se impune separarea copilului de mamă, după cum în condiţiile unor frustări afective este necesară prezenţa permanentă a unei afecţiuni, manifestată prin căldura sufletească cu care vor fi îngrijiţi aceşti copii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!