Editorial
Cuminţenia nefolositoare şi îndrăzneala mântuitoare

Cuminţenia nefolositoare şi îndrăzneala mântuitoare

Diac. Ciprian Bâra, 12 Februarie 2014
Pilda Fiului risipitor citită în Duminica a 34-a după Rusalii ne aşază în faţă imaginea unui tablou cu trei personaje principale: fiul rătăcitor, părintele acestuia şi fratele fiului rătăcitor, fiecare personificând un tip de atitudine, de raportare la oameni, şi mai ales la Dumnezeu şi la darurile venite de la El. 
 
În imnologia liturgică, teologia patristică sau literatura interpretativă referitoare la această frescă biblică, fiul risipitor apare ca model, accentuându-se bineînţeles finalul drumului său, reîntoarcerea şi reîntâlnirea sa cu tatăl. Cu toate acestea, mă întreb ce tată şi-ar dori pentru copilul său o astfel de experienţă, chiar dacă ar cunoaşte dinainte finalul fericit, sau ce tânăr şi-ar dori să cunoască aceasta pe cont propriu. Stăruinţa în virtute şi păstrarea comuniunii cu părintele sunt de dorit în locul unei porniri aventuroase, dar alunecoase în acelaşi timp. 
 
Paradoxal totuşi, imaginea unui fiu cuminte şi ascultător, care obsedează de cele mai multe ori deopotrivă orice părinte şi orice fiu, se arată a fi în finalul pildei perdantă. Fratele fiului risipitor agoniseşte ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, dar toate acestea se întorc în risipă bătută de vânt în ceasul cel din urmă, când lui nu-i ies calculele şi nu poate înţelege dragostea fără de margini a tatălui pentru fratele său neascultător, risipitor şi desfrânat. La ce foloseşte atâta cuminţenie şi dreptate, dacă în inima sa nu şi-a făcut sălaş dragostea?! Fiul cel cuminte nu a ajuns la desăvârşita formă a ascultării, care se întregeşte treptat în strânsă legătură cu iubirea. A preferat să se bucure de imaginea băiatului celui bun, care şi-a învăluit ascultarea şi cuminţenia într-o simplă conformare morală, şi în încercarea de a-şi justifica gesturile de până atunci recurge la criterii greşite, aşezate într-o strâmbă matematică omenească. Toate acestea, pentru că nu priveşte la tatăl ca la un adevărat părinte, pentru că se aşază într-o relaţie mai mult juridică decât de înrudire fiinţială. 
 
Fiul cel cuminte din Evanghelia acestei duminici devine exponentul unei lumi care ţine poruncile lui Dumnezeu spre a fi răsplătită. Membrii acesteia se mişcă doar la nivelul legii şi nu simt bucuria libertăţii, bucuria harului. Astfel, omul acesta cuminte şi de multe ori râvnitor rămâne prizonier al propriului eu şi ţine poruncile în mod ipocrit, neînţelegând că scopul moralei creştine nu este acela al punerii la punct a comportamentului exterior al omului, ci mai degrabă arătarea vieţii celei noi.
 
De aceea de cele mai multe ori omul conformist, împlinitor al legii acumulează foarte repede supărare, pentru că îndreptarea celorlalţi (neascultători, risipitori şi desfrânaţi) incomodează de multe ori propria lor îndreptăţire de sine.
 
Ţinerea poruncilor lui Dumnezeu nu se mărgineşte la cadrul bunului comportament, ci cultivă virtuţile şi îl îndreaptă pe credincios spre sfinţenie. Când ţinerea poruncilor nu este încadrată în perspectiva comuniunii personale cu Hristos, se transformă într-o practică juridică.
 
Morala acestei parabole, ca întreaga morală evanghelică, nu dă norme de bună conduită socială sau prescripţii pentru succesul lumesc, ci ne înfăţişează imaginea adevăratei întoarceri prin lepădarea de patimi şi răutăţi, spre naşterea cea din nou, imagine sintetic cuprinsă în strigătul troparului ce se cântă la slujba de tundere în monahism: „Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viaţa mea“.
 
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!