Cunoaşterea de sine şi iubirea

Valerio Albisetti este una dintre figurile reprezentative ale psihanalizei contemporane şi un autor de mare succes. În cărţile sale vorbeşte din experienţă, ca dintr-un jurnal, puternic, direct, cu un cuvânt de forţă, hrănit cu pasiune, care cucereşte şi impulsionează. Am resimţit o greutate sau o sfială în a scrie despre iubire, dar am putut să mă opresc pe rândurile sale, care au avut puterea să mă inspire şi să mă impresioneze cu adevărat. Iată câteva idei extrase din cartea lui - "Iubire. Cum să rămânem împreună pentru întreaga viaţă".

Iubirea îşi are rădăcinile în existenţa umană, tocmai acolo în inconştient, acolo unde contrariile se unesc, unde graniţa dintre boală şi integritate se dovedeşte a fi labilă, unde capacitatea de a judeca dispare, dar unde se poate şi trebuie să fie căutată originea nemulţumirii faţă de viaţă, a nostalgiei, a sentimentului de singurătate, a dorinţei de împlinire, de desăvârşire, acolo unde se găseşte originea suferinţei umane şi, la urma-urmei, sensul vieţii, infinitul, punctul de plecare. Toate acestea sperie. Ştiu. Şi poate de aceea, pe de o parte, suntem sfătuiţi să trăim iubirea aşa cum e, ca şi cum singura noastră datorie ar fi să o trăim în mod pasiv, iar pe de altă parte suntem sfătuiţi să recurgem la cele mai mediocre modalităţi operative ale practicii amoroase. Nu cred nici în prima, nici în a doua variantă. Căci ambele sunt dictate de teamă. Aş vrea să-mi conving cititorul să aleagă o altă posibilitate: lipsa de teamă. Să nu se teamă să se adâncească în această lume complexă a iubirii, căci este fecundă şi esenţială în viaţă. Pentru că a pătrunde în această lume înseamnă să pătrundem înlăuntrul nostru, să ne înţelegem adevărata condiţie, să trăim situaţii psihice şi spirituale aparte, în care fiecare să-şi întâlnească, reflectat ca într-o oglindă, propriul eu; în care omul trăieşte experienţa limitei şi îşi "încearcă", îşi sporeşte cunoaşterea de sine. Cine fuge evadând în sex, promiscuitate sau teamă de suferinţă este bolnav, se teme de viaţă. Iubirea este risc. Riscul de a te pierde în celălalt fără să te mai regăseşti, riscul de a te opri, dar e şi posibilitatea de a te adânci în celălalt şi a şti să vă regăsiţi, împreună, mai plini de viaţă.

Iubirea este cunoaştere

Iubirea este descoperire, înseamnă să joci cu cărţile pe faţă când toată lumea din jur ne învaţă să ne ascundem, să ne protejăm, să folosim orice mijloc ca să nu ne expunem, să nu fim răniţi, ucişi, cumpăraţi. Iubirea este adevăr. Nu iubeşte subterfugiile, compromisurile, comunicarea dublă, triplă. Este directă şi merge la esenţă. Iubirea este proiect. Este menită morţii, dacă nu este inserată într-un itinerar, dacă nu face parte dintr-un drum ce urmează să fie străbătut. Iubirea este alegere, înseamnă să nu acceptăm pasivi ceea ce ni se propune, ci să alegem să avem un rol activ, creativ în formarea relaţiei, să nu alegem drumul cel mai comod, ci pe cel care duce la adevărata comuniune, mai întâi a minţilor, apoi a trupurilor. Iubirea este demnitate. Nu acceptă ceea ce vine din întâmplare, nici nu umple cu sex golul interior, ci are respect faţă de sine, faţă de propria unicitate. Iubirea este integritate. Niciodată o relaţie adevărată de iubire nu produce rupturi sau răni propriei identităţi, dimpotrivă, o împlineşte, o face să crească. Iubirea înseamnă a da sens. A trăi experienţa iubirii înseamnă a deveni o verigă din lanţul semnificaţiilor pe care le capătă viaţa fiinţelor vii. Iubirea este cunoaştere. Datorită ei putem deveni părtaşi la înţelepciune, putem cunoaşte drumuri noi, care altfel ar rămâne necunoscute, putem ajunge la noi înşine. Dar pentru toate acestea există şi reversul medaliei. Iată de ce iubirea este şi libertate. Libertatea de a trăi sau de a se îmbolnăvi, de a muri. Depinde de noi. De gradul nostru de nevroză depinde cum, când şi cât putem să înaintăm în iubire, deoarece a iubi este o capacitate. Nu este un dar gratuit, nu este pentru toţi. Sau, mai bine spus, toţi putem să iubim, această facultate stă în puterea noastră, dar puţini sunt cei care o caută, o găsesc, o practică, deoarece capacitatea de a iubi merge mână în mână cu capacitatea de evoluţie personală. Nici una, nici alta nu vine în mod gratuit, ca un dar din afara noastră, un dar ce poate ajunge la toţi, un eveniment extraordinar. Nimic nu există în exteriorul propriei persoane. Exteriorul nu este decât reflectarea a ceea ce este în interiorul nostru. Sau, în orice caz, este ceea ce percepem. Doar cunoscându-ne pe noi înşine putem cunoaşte iubirea. Pentru că e acelaşi lucru.

Nu putem să iubim dacă nu am început un proces de evoluţie

Maturitatea personală, capacitatea de a iubi, da, este o stare extraordinară, pe care cu toţii vrem s-o trăim, s-o experimentăm; dar ea nu ţine de destin, de întâmplare, ci este rodul unui lung şi greu drum de pregătire, de antrenament. Caracterul extraordinar vine din ceea ce este obişnuit; şi aceasta este adevărata noastră condiţie autentică de fiinţe umane. Să nu invidiem perechea fericită, persoana matură! Să nu ne gândim că suntem lipsiţi de noroc sau incapabili! În noi, în noi toţi, există posibilitatea de a evolua, capacitatea de a iubi. Pentru asta am fost creaţi. Aceasta este menirea noastră. Să nu ne mai gândim, aşadar, că fericirea în dragoste sau înţelepciunea sunt daruri venite cine ştie de unde şi că ajung doar la cei norocoşi. Ci să fim atenţi. Nu putem să iubim dacă nu am început un proces de evoluţie. Aceasta este cheia, cifra magică pentru a putea înainta, cu paşi mici, dar siguri, pe drumul iubirii. Cine nu îşi dezvoltă propria personalitate, să nu pornească la drum, să nu iubească. Este un sfat venit din partea unui prieten adevărat.