Cunoaşterea lumii - între experienţă şi cuvânt

Diac. Adrian Sorin Mihalache, 09 Noiembrie 2008

Experimentăm lumea, zilnic, în cele mai diverse împrejurări. O cunoaştem prin intermediul simţurilor şi o exprimăm prin intermediul cuvintelor. În întreaga perioadă de pregătire, parcursă în şcoală sau în universitate, învăţăm să descoperim lumea prin experiment şi să o precizăm tot mai mult prin limbaj. De-a lungul istoriei, pregătind cu atenţie condiţiile de desfăşurare a experimentelor, o pleiadă impresionantă de cercetători, din cele mai diverse domenii, au scos la iveală mecanime ascunse ale lumii fizice, structura materiei, forţele ce pun în mişcare fenomenele ei. Pe de altă parte, eforturile din câmpul vast al matematicilor au făcut posibile apariţia unor instrumente descriptive tot mai complexe, capabile să cuprindă fenomenelor lumii fizice. În fine, volumul imens de descoperiri, date şi teorii ştiinţifice cu privire la lume au diversificat tot mai mult vocabularul ştiinţei şi au crescut rezoluţia imaginii noastre despre Universul în care trăim. Astăzi, prin intermediul tuturor acestor achiziţii, ştim mai multe despre fizica lumii, putând descrie mai precis fenomenele şi procesele ei. Într-o măsură semnificativă, edificarea noastră cu privire la lume se cuprinde între experienţa ei directă şi exprimarea ei prin cuvânt.

Înţelesuri spirituale ascunse în lumea văzută

Lumea nu este doar cea experimentată de simţuri şi surprinsă de descrierile matematice. În experimentul ştiinţific şi în teoria ştiinţifică, înţelesurile spirituale rămân încă ascunse. Pentru desprinderea lor din lucrurile sensibile, este nevoie de ceva mai mult decât date perceptive, raţionamente logice sau validări experimentale. Din perspectivă teologică, înţelesurile simbolice ale lumii pot fi sesizate printr-un anumit fel de a fi şi printr-o hermeneutică adecvată acestui fel de vieţuire. Teologic, şi viaţa aceasta şi hermeneutica faptelor ei sunt strâns legate de experienţa eclezială, care este posibilă prin Duhul Sfânt. Este traiul duhovnicesc şi înţelegerea în duh, adică viaţa sfinţilor.

Cunoaşterea de dincolo de simţuri

Desprinderea unei teorii a cunoaşterii din scrierile autorilor patristici bizantini este o întreprindere grea, care poate sfârşi uşor în eroare. Aceasta, pentru că teoria cunoaşterii, aşa cum s-a conturat ea în scrierile lor, este dificil de pus în cadre teoretice care să îndeplinească cerinţele unui discurs conceptualizati.

Pe lângă accepţiunea comună de expunere organizată a doctrinei creştine, teologia este şi vederea lui Dumnezeu - Sfânta Treime. Ea antrenează nu doar raţiunea, ci întreaga persoană umană. Prin aceasta, teologia capătă şi un alt înţeles, chiar diferit de semnificaţia consacrată a termenului. Ea nu este o teorie a lumii, un sistem metafizic, nu este nici disciplină intelectualăii, ci este identificată cu viziunea imediată a Dumnezeului Personal, cu experienţa personală a transfigurării Creaţiei de către harul necreat, o formulare a experienţei Bisericii, o participare practică, o comuniuneiii. Obiectul teologiei este un Subiect veşnic, iubitor şi nepătruns, un Cineva liber în faţa oricărei metode de investigaţie, care ar putea fi imaginată de ştiinţe. Mai mult chiar, în înţelesul ei cel mai adânc, teologia este unire, întrucât, în tradiţia răsăriteană, nu s-a făcut niciodată o distincţie netă între mistică şi teologie, între trăirea personală a tainelor dumnezeieşti şi dogma afirmată a Bisericii. Expresia teologie mistică, de la grecesul myo - a închide ochii, a strânge buzele - sau myeo - a iniţia în lucrurile tainice, în-tr-un cult secret -, apare în veacul al V-lea odată cu scrierile celui care şi-a spus, Dionisie Areopagitul. Pentru acest autor, termenul de mistic, de teologie mistică, pe lângă înţelesul de cunoaştere a lucrurilor religioase, tainice, îl capătă şi pe acela de cunoaştere experimentală, o cunoaştere religioasă tainică, dobândită în mod experimental şi imediat, din trăirea unirii cu Dumnezeu.

Experienţa mistică presupune, aşadar, reducerea contribuţiei simţurilor, o anumită „închidere“ a loriv. Însă, din perspectiva ştiinţei, ele sunt tocmai calea cunoaşterii lumii înconjurătoare, cele care fac posibile percepţiile legate de ea. Prin urmare, la adăpost de sugestiile simţurilor, misticul se situează pe o poziţie deodată asemănătoare, dar şi opusă celei pe care o are cercetătorul.

Surprize în lumea fizică

Omul de ştiinţă se raportează la datele perceptive despre lume într-un mod asemănător cu cel al misticului. Şi descrierea corectă a fenomenelor fizice presupune, în multe situaţii, îndepărtarea de sugestiile procurate de simţuri. Descoperirile ultimul secol au arătat că structura şi comportarea lumii, la nivelul cuantic, şi caracteristicile spaţiu-timpului nu sunt sesizabile prin simţuri şi contrazic, în bună măsură, chiar judecăţile noastre raţionale. La nivelul microcosmosului, lumea nu este făcută din corpusculi minusculi de materie care, adunaţi la un loc, să explice într-un fel intuitiv consistenţa ei. Corpusculii au un evident caracter ondulatoriu. Simţurile noastre nu ajung atât de adânc în abisul materiei şi nu pot sesiza sau verifica această surprinzătoare comportare duală a constituienţilor fundamentali ai materiei.

Ne-am obişnuit, prin simţuri, să putem fixa datele cunoaşterii noastre, cât mai precis cu putinţă. Dispozitivele tehnice construite recent măresc pretenţiile noastre de exactitate cu privire la observaţii şi măsurători. Totuşi, nivelul cuantic pune o limită de netrecut: precizia cu care se măsoară parametri unui sistem cuantic este limitată, indiferent de rezoluţia aparatelor de măsură. Departe de pragul simţurilor, se descoperă o lume diferită de cea a experienţelor noastre. Limitarea cu care putem determina valoarea unei variabile, l-a determinat pe marele fizician Bohr să proclame „o revoluţie a conceptelor“. După părerea sa, „reprezentările spaţio-temporale şi cauzale ale fizicii clasice sunt radical inadecvate pentru descrierea domeniului cuantic“v.

Felul nostru de a gândi şi de a ne reprezenta lumea, construit prin experienţa ei directă, dă greş la nivelul cuantic, sugerând că nu am deprins, prin felul acesta strâmt de a recepta lumea, prea multă elasticitate a gândirii cât să putem cuprinde şi accepta cu uşurinţă acest orizont ascuns al ei. Dar Relativitatea Restrânsă a lui Einstein ne avertizează cu privire la faptul că materia nu este cantitatea de substanţă dintr-un corp, aşa cum am fost obişnuiţi de experienţa directă a lumii. Dimpotrivă, „cantitatea de materie“ dintr-un corp se modifică în funcţie de mişcarea lui sau de cea a observatorului care o măsoară! De asemenea, datele ştiinţelor arată că spaţiul şi timpul, pe care datele noastre perceptive le sugerează a fi parte a unui fundal fix, se deformează la viteze mari sau în vecinătatea unor corpuri masive.

Ştiinţă dincolo de simţuri şi de logica simplă

Acestea sunt doar câteva exemple ce pot arăta că ştiinţa ţine astăzi o lecţie importantă celor care se limitează la sugestiile simţurilor sau care creditează prea mult o raţiune lipsită de experienţa cunoaşterii profunde a lumii în care trăim. Şi primele şi cealaltă, fără exerciţiul înnoitor al ştiinţei, nu cuprind aceste orizonturi ascunse ale lumii, pierzând şi înţelesurile lor mai înalte. În aceasta se vede şi faptul că ştiinţa, chiar aşa, concretă cum este, legată de experiment, desprinde pe om de lumea simţurilor; că şi aşa, legată strâns de ceea ce poate fi descris sau demonstrat matematic, ridică pe om deasupra logicii simple, spre o cuprindere şi o cunoaştere mai largă a raţiunii. Desprinderea de aparenţe, pentru pătrunderea în miezul fenomenelor fizice, oferă cercetătorului lumii fizice o situare trasformatoare, care îi schimbă felul lui de a gândi. Cercetarea ştiinţifică a lumii poate transforma puterea lui de înţelegere, aducându-l în situaţia de a putea cuprinde, cu o raţiune mai elastică, mai multe înţelesuri despre lumea în care trăim.

Vederea mistică - o privire dincolo

Pe de altă parte, omul de ştiinţă se află într-o postură diferită de cea a misticului, pentru felul în care fiecare utilizează cunoştinţele culese din lume. Misticul nu refuză lumea şi lucrurile din ea, ci primeşte înţelesurile lor, prin simţuri purificate de poftele păcătoase, în min-tea lui dezrobită de înţelegerea pătimaşă a lor. Felul acesta duhovnicesc de a privi lumea, din mijlocul unei vieţi ascetice şi mistice, luminează în lume înţelesuri spirituale care ar rămâne, altfel, ascunse oricărei alte abordări. Înţelesurile referitoare la lucrurile din lume nu sunt desprinse într-un mod autonom, ci sunt descoperite prin comuniunea cu Dumnezeu, în strânsă legătură cu lucrarea harului care mijloceşte această iluminare. Misticul adună toate aceste înţelesuri, punându-le în legătura lor cu Hristos. De cealaltă parte, omul de ştiinţă caută să descopere alcătuirea lucrurilor sensibile, dar şi felul în care sunt legate cauzele şi efectele ce declanşează sau însoţesc fenomenele naturii. Aşadar, prin simţuri, dar şi prin instrumentele de lucru - care adesea sunt o extensie a acelora, în zone inaccesibile în mod natural -, cercetătorul pune ordine în datele lumii fizice, căutând explicaţii raţionale şi autonome cu privire la ele. În timp ce el se fixează tot mai bine în lumea fenomenelor, cautând explicaţii şi descrieri intrinseci, misticul încearcă să vadă, dincolo de ele, lucrarea lui Dumnezeu. Prin aceasta, cunoaşterea mistică e diferită de cunoaşterea raţională sau dialecticăvi.

Întrebări şi răspunsuri

Din perspectivă teologică, însă, persoana umană nu este chemată să pună doar întrebări cu privire la lume. Ea trebuie să dea şi răspunsuri, să reacţioneze într-un fel, după ce a pus întrebări, pentru a putea uşura primirea răspunsului la ele, acţionând în lume într-un anumit fel. Deja căutarea este semnul conştientizării unei lipse, iar formularea unei întrebări este deja un fel de a arăta că ceea ce căutăm este, într-un anumit fel şi într-o anumită parte, comprehensibil. Nu s-ar putea naşte în om întrebări dacă nu ar exista deja în el presentimentul că există pentru această întrebare un anumit răspuns. Formularea unei întrebări reflectă sesizarea unui răspuns, care lipseşte şi de care ne putem apropia. Dar, întrebările ne şi deschid spre orizonturi încă necunoscute şi, câtă vreme se nasc la întâlnirea noastră cu lumea, dovedesc într-un fel că lumea este deschisă spre noi. Părintele Stăniloae scrie că: „Omul nu creşte numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanţe produse de Dumnezeu pentru creşterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia“vii.

Interpretarea vieţii, a lumii şi a istoriei

Hristos, înainte de Învierea Sa, transmitea învăţătura prin comunicare exterioară, vorbind ucenicilor sau mulţimilor, adresându-li-se lor, direct prin simţurile lor. Duhul Sfânt lucrează interior nouă, prin Botezviii. Prin har, înţelesurile celor din Creaţie, precum şi ale celor din Scriptură devin sesizabile într-un mod mai pregnant. Iar dacă exprimarea credinţei şi viaţa spirituală sunt indispensabil legate de asigurarea unei lecturi şi a unei interpretări corecte a Creaţiei şi Scripturiiix, ca logoi (cuvinte ale lui Dumnezeu adresate nouă, oamenilor, tradiţia ortodoxă este fără echivoc: hermeneutica este lucrarea Sfântului Duh. Harul face posibilă înţelegerea de către apostoli a realităţilor dumnezeieşti. „Nu poate exista o vedere înţelegătoare decât în Duhul Sfânt. Lucrarea hermeneutică a Sfântului Duh apare absolut necesară pentru înţelegerea deplină şi corectă de către om a adevăratului Dumnezeu-Autorul, a adevărului despre sine creatură după chipul Lui şi despre lume şi opera Lui“x. Mai mult, Duhul Sfânt nu este doar Cel ce învaţă înţelesurile „textului cărţilor sfinte ale Scripturii, ci descoperă şi înţelesurile cu privire la noi înşine, dar şi cele cu privire la întreaga Creaţie. „Cea mai importantă şi cea mai reală mângâiere a Apostolilor va veni din cunoaşterea realităţilor fundamentale privitoare la existenţă şi la lume. Mângâietorul este Duhul Adevărului, care are, de fiecare dată, o funcţie explicativă“xi.

Din perspectiva teologiei ortodoxe, înţelegerea duhovnicească a lumii întregi ca operă a lui Dumnezeu, dincolo de ceea ce poate fi exprimat în cuvinte, dar şi întreaga hermeneutică teologică sunt inspirate de Duhul Sfânt. Dumnezeu, aşadar Însuşi Autorul, dezvăluie omului înţelesurile Creaţiei şi ale Scripturii, prin lucrarea harului. Prin aceasta, hermeneutica nu este un efort autonom. Înţelesurile duhovniceşti devin accesibile în comuniunea de iubire cu Dumnezeu, Autorul întregii Creaţii, Creatorul omului şi Cel Care a inspirat şi Scripturile. În acest fel, oamenii sunt, deopotrivă, parte din Operă, cei ce caută să-i dezvăluie înţelesurile şi să-L descopere pe Autor prin ea şi din cuvintele Scripturii, ca opere ale Lui. Dar oamenii sunt şi cei ce caută să-şi înţeleagă, prin ele, menirea lor. Însă, dobândirea înţelesurilor acestor Opere este posibilă doar în comuniunea cu Autorul lor. S-ar putea spune deci că teologia ortodoxă, ca hermeneutică a lumii şi a Scripturii, a vieţii şi a istoriei, atinge o deschidere-limită; pentru că omul este, deopotrivă, parte din operă, cel ce vrea să o înţeleagă, cel ce caută să se înţeleagă pe sine, dar şi cel care îl caută pe Creator. În vederea dobândirii acestora, omul primeşte înţelesurile lor şi înţelegerea de sine chiar în comuniunea cu El. Încât urcă duhovniceşte prin toate acelea spre mântuirea lui, în comuniunea cu Cel Care le descoperă şi le lucrează pe toate în el şi în ele, Dumnezeu-Creatorul. Duhul ne-a învăţat că numai Dumnezeu este Cel Care este cu adevărat şi este pururea, şi este neschimbat, neprimindu-şi existenţa din cele ce nu sunt şi nemergând spre nefiinţă; că este în trei ipostasuri şi atotputernic; că El a adus, în şase zile, cu cuvântul la existenţă cele ce sunt din cele ce nu sunt, mai bine zis, le-a dat fiinţă deodată, tuturor“xii. Harul Duhului Sfânt descoperă înţelesurile dumnezeieşti ale lucrurilor create, într-o manieră care nu îşi găseşte echivalent în celelalte forme de cunoaştere. De aceea, „gnoza autentică nu poate fi separată de harismă, de iluminarea prin har, care transformă capacitatea noastră de înţelegere“xiii.

iDan Chiţoiu, Repere în filosofia bizantină, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2003, p. 111. În general, în perioada patristică şi mai ales în cea bizantină, rolul culturii - potrivit unei observaţii pe care o face Steven Runciman - era acela de a învăţa cum trebuie gândit, nu ce anume. Steven Runciman, The Last Bizantine Renaissance, Cambridge University Press, 1970, p. 85. Apud. Ibidem, p. 23. Deşi ştiinţa şi filosofia erau la loc de cinste în perioada bizantină, totuşi, ceea ce conta pentru un bizantin era împlinirea scopurilor fundamentale ale vieţii sale, care ţineau de o dimensiune fundamentală, spiritual-mistică. Ibidem, p. 27;

iiCuvintele aparţin teologului grec Christos Yannaras. Cf. Kallistos Ware, Educaţia teologică în Scriptură şi la Părinţi, în Studii Teologice. Revista facultăţilor de teologie din Patriarhia Română, seria a II-a, Anul XLVI, Nr. 4-6, iulie-decembrie 1994, p. 84;

iiiIbidem;

ivVladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere din limba franceză, studiu introductiv şi note de pr. Vasile Răducă, Editura Anasta-sia, Bucureşti, 1992, p. 84;

vAnouk Barberousse, Controversa Bohr Einstein în Dicţionar de Istoria şi Filosofia Ştiinţelor, ed. cit., p. 368, col. II;

viCf. Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului. Curs de teologie mistică 1935-1936, Ediţie îngrijită de ierod. Teodosie Paraschiv, Editura Trinitas, Iaşi, 1993. pp. 10-11;

viiPr. Dumitru Stăniloae, în rev. Ortodoxia, p. 285;

viiiPr. Constatin Coman, Erminia Duhului, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003 p. 58;

ixIbidem, p. 10;

xIbidem, pp. 76-77;

xiIbidem, p. 49;

xiiJohn Meyendorff, Sf. Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, traducere din limba engleză de Angela Pagu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 98;

xiiiVladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, ed. cit., p. 11.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!