Cunosc, deci sunt fericit

Duminica a VII-a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, oferă participanţilor la Sfânta Liturghie posibilitatea de a-şi (re)aduce aminte că dobândirea vieţii veşnice este consecinţa aprofundării cunoaşterii lui Dumnezeu: "Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (v. 3).

Când îţi aduci aminte de momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos a rostit aceste cuvinte (Ioan XVII, 1-13), de tensiunea premergătoare judecării, condamnării şi răstignirii Sale, entuziasmul aflării în perioada dintre Înălţare şi Rusalii este temperat de responsabilitatea pe care o resimţim ca fii ai Celui ce din iubire S-a jertfit pentru noi. Fericirea de a fi primit cuvintele ce trebuia să îndrepte paşii noştri spre Împărăţia cerurilor ("Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis" - v. 8) este un sentiment pe care... nu îl trăim la intensitatea firească. Oare de ce?

De ce nu se poate bucura cineva de o vale înflorită din vârful unui deal pe timp de vară? Sau de ce nu poate zâmbi când apusul se aşterne roşiatic peste o nouă zi dăruită de Sus? Şi nici râde liniştit în compania celor dragi? Poate pentru că nu poate sau nu mai poate vedea, nu ştie sau nu mai ştie să se bucure, nu este sau nu mai este în compania nimănui. Cu alte cuvinte, nimeni nu ratează fericirea dacă i se oferă. Nimeni nu ezită să exulte, dacă beatitudinea este prin preajmă. Poate nu ştiu să se bucure? Exclus! Fericirea te învaţă ea ce şi cum, are propria ei şcoală. Deci, dacă cineva nu este încântat de starea în care se află, deşi poate ar trebui, asta se întâmplă pentru că nu realizează acest lucru. Aşa şi noi, neştiind că suntem privilegiaţi faţă de alte neamuri de primirea Evangheliei, nu arătăm nici un fel de diferenţe în atitudine, viaţă sau creştere duhovnicească faţă de cei care încă aşteaptă vestirea Împărăţiei. Dar nici nu suntem fericiţi.

Discuţia trebuie dusă şi spre sfere mult mai concrete şi mai la îndemână. Spre exemplu, înainte de a vorbi despre eroii de la Niceea, cei care au salvat dreapta credinţă, Părinţii care au recunoscut pe Fiul ca Dumnezeu adevărat, deofiinţă cu Tatăl, nu ar strica să ne uităm la fraţii şi surorile care nu doar că n-au putut auzi de biruinţa de la 325 sau din alte perioade din istoria Bisericii, ci sunt lipsiţi de noţiuni fundamentale pentru un creştin. Atunci când nu înţelegi de ce trebuie să existe preoţi, lăcaşuri de cult, slujbe, nu distingi între maslu, pomelnic, sfinte moaşte sau alte lucruri "bisericeşti", când sinuciderea, avortul, homosexualitatea nu ţi se par opţiuni reprobabile, când citirea Sfintei Evanghelii în biserică este tratată cu lipsă de respect şi considerată sunet de fond pentru completarea acatistului, este clar că fericirea de care vorbeam mai târziu şi de care s-ar fi cuvenit să ne împărtăşim dimpreună cu familia Bisericii din toate timpurile are văl de imposibilitate. "Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura" (v. 12). Mântuitorul a dat responsabilitatea evanghelizării şi păstoririi tuturor neamurilor apostolilor şi, mai departe, ierarhiei bisericeşti. Pe cât de mare este datoria sfinţiţilor slujitori, pe atât de mare este şi respectul pe care trebuie să-l aibă cineva faţă de părinţii spirituali, pentru că ei nu sunt doar dascăli, ci călăuze pe drumul împlinirii. O împlinire la care vibrează nu doar inima noastră, ci şi a celor din jur şi, aşa cum o spune chiar El, Părintele Ceresc: "Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei" (v. 13).