Cuvânt și Icoană

Dar fericiţi sunt ochii voştri
că văd şi urechile voastre că aud.”
[Matei 13, 16]

Întrupându-Se, Cuvântul deschide cale reprezentării Sale în icoană [înainte, până să Se întrupeze, putând fi doar reflectat simbolic]. În icoană nu se face văzut cerescul în sine, dumnezeiescul nu devine nicidecum vizibil. Ci ea înfăţişează ipostasul concret al lui Hristos, Care Și-a asumat temporalul, finitudinea, Care a coborât ca Om printre oameni, manifestându-Se în moduri imediat perceptibile, în circumstanţe particulare, prin cuvinte şi gesturi concrete. Astfel, Sfântul Teodor Studitul afirmă că în icoană e reprezentat Cuvântul Care Se dezvăluie, Care dă mărturie despre Adevăr [despre Sine Însuşi], în calitate de Om anumit, singularizat. O distincţie însă se păstrează: „Prototipul şi icoana sunt una prin asemănarea Ipostasului, dar două prin natura lor, nu ca un singur lucru divizat prin două asemănări, încât în rest să nu aibă nicio comuniune şi relaţie între ele, nici aşa cum unul şi acelaşi lucru este chemat cu două nume, încât o dată prototipul să fie numit icoană, iar altădată icoana prototip. Căci întotdeauna prototipul se numeşte prototip şi icoana icoană, neprefăcându-se nicicând una în alta. Şi aşa stând lucrurile şi fiind două la număr, există o unică asemănare în amândouă şi un unic apelativ [al lor] după asemănare […]. Iar dacă aceasta e aşa, urmează că există o unică închinare a icoanei lui Hristos şi a lui Hristos, prototipul ei.” [Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale, Ed. Deisis, Mănăstirea Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, p. 40].

Însemnătatea chipului şi a vederii alături de aceea a cuvântului şi a ascultării sunt punctate lămurit de Mântuitorul Însuşi. Anume, când li se adresează celor apropiaţi [cărora le desluşeşte pilda semănătorului] fericindu-i pentru privilegiul de care au parte, spunându-le: „Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud” [Matei 13, 16]. Întrucât cuvântul prilejuieşte proiectarea în minte a unei imagini [a unui chip, a unei icoane], a entităţii pe care o vizează. Reciproc, aceasta din urmă este actualizare a cuvântului. Cuvântul aşadar atrage după sine icoana, cum şi aceasta reclamă cuvânt. Nici unul, nici cealaltă nu sunt însă de asimilat entităţii înseşi despre care e vorba, ci sunt de perceput drept căi înspre cunoaşterea ei.

În acest sens, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel scria: „După cum Simbolul de credință [sau Crezul ortodox] este o mărturisire verbală a Tainei Întrupării lui Hristos ca Taină a iubirii faţă de lume, chemată să intre în Împărăția lui Dumnezeu, tot așa icoana lui Hristos este o mărturisire vizibilă sau un simbol vizual al credinței în Hristos care se adresează ochilor și are același conținut ca și credința mărturisită verbal. De aceea, icoana nu poate fi redusă la un simplu obiect artistic, decorativ, ci ea este un mijloc de mărturisire a credinței în Hristos Cel întrupat și a comuniunii spirituale a Lui cu Biserica Sa. Într-un fel, cinstirea icoanei lui Hristos este forma cea mai concentrată a Simbolului de credință sau a mărturisirii credinței în El și a iubirii Bisericii față de El. Prin icoana ortodoxă sunt mărturisite deodată dumnezeirea și umanitatea lui Hristos, deoarece icoana reprezintă fața umană a Celui ce există veșnic.” [Icoanele ortodoxe, oglinzi ale luminii veşnice, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2017, p. 7].

Cu privire anume la Mântuitorul Iisus Hristos, destinaţia căilor [scopul chemării numelui Său şi al închinării înaintea icoanei Sale] este dobândirea [mai apoi intensificarea] stării de rugăciune. Altfel spus, înălţarea la [sau adâncirea în] condiţia în care libertatea [însemnând comuniune cu Hristos, cu Preasfânta Treime] tinde către deplinătate. Fiindcă „rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană” [Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 67].

Cu mediere dinspre imagini şi cuvinte [aşadar, dinspre semnificaţii] pe care le asociază structurilor sau proceselor, cugetul omenesc lasă în urmă imediatul acestora. În varii măsuri, le sublimează, le preface în răsfrângeri ale spiritualităţii din sine, caută să şi le apropie, să se împace cu ele [încât să fie, dinspre acestea, liber]. Creaţi fiind prin Cuvânt, noi nu suntem de înţeles ca aparţinând exclusiv obiectivităţii, sensibilului. Cu atât mai mult deci este de aşteptat ca strădaniile noastre omeneşti să se îndrepte în primul rând înspre comuniunea cu Preasfânta Treime [înspre adevărata, deplina libertate], prin recurs tot la cuvânt şi la icoană.