Cuvântul ierarhului: Biserica şi lumea secularizată

Pentru că Biserica lui Hristos este obligată să vieze într-o societate secularizată, se naşte tot mai frecvent întrebarea: Cum va putea, în viitor, Biserica să rămână ceea ce este şi ce poate da ea acestei societăţi?

În primul rând, Biserica trebuie să accepte faptul că nu mai poate impune preceptele ei decât prin convingere şi dialog, evitând polemica şi opoziţionismul. Ea trebuie să înlocuiască logica dominantă prin cea a generozităţii; ea nu va mai trebui să oblige pe oameni să împlinească binele, căci aceasta nu-i totuna cu a-i convinge.

În al doilea rând, Biserica trebuie să propună ceva superior acestui tip de societate în care energiile spirituale ale oamenilor s-au diminuat foarte mult (dacă nu epuizat total).

Alte metode pentru a-şi arăta valoarea

Biserica, aşadar, trebuie să găsească şi alte metode pentru a-şi arăta valoarea ei într-o societate în care totul se cumpără şi totul se vinde, într-un neoliberalism care se permanentizează şi unde nimic nu mai are valoare. Observăm cu toţii că se instalează peste tot în lume împărăţia capriciilor, a plăcerilor imediate, a ceea ce un filosof german numea „gagnism“ (Cuvântul vine de la expresia spaniolă „no tiengo gaña“ şi a fost generat de următoarea istorioară: Se spune că un diplomat occidental juca golf în una din ţările Americii latine. Un copil se angajase să-i adune mingile. La un moment dat, copilul a devenit capricios şi n-a mai dorit să alerge după mingi, ceea ce l-a indignat pe diplomat. Acesta i se adresă: „Puştiule, du-te şi-mi adu mingile că-ţi dau 20 de pesetas“. „Nu vreau!“, fu răspunsul băiatului. „Bine, iată, îţi ofer 25 de pesetas, dar du-te!“ Acelaşi răspuns, „Nu vreau…!“ „Dar de ce nu mai vrei?“, „Pentru că n-am chef“, fu răspunsul puştiului). Se pare că trăim într-o astfel de societate în care domină gagnismul, mai ales între tineri… Auzim adesea: „N-am chef!“, „Nu mai vreau!“ etc. Consider că, tocmai în acest tip de societate - a plictiselii, a indolenţei - Biserica poate avea un rol deosebit. Ea poate da un nou impuls acestor oameni care riscă să-şi piardă orientarea în viaţă. Trebuie să ofere ceea ce, în aparenţă, nu mai serveşte la nimic, ceea ce este inasimilabil, dar care, la sfârşit, totul va lumina şi va restabili echilibrul vieţii. Altfel spus, ea va trebui să vorbească, ca oarecând Sfântul Pavel atenienilor, de Acel „Dumnezeu necunoscut“ ca de ceva ce, pentru ei, nu mai este necesar, consumabil, palpabil, dar care va trezi, cu siguranţă, celui ce nu mai are nici un chef, gustul vieţii, al existenţialităţii, al frumuseţii creaţiei. Ştim că una dintre marile dificultăţi pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în acest tip de societate este faptul că Biserica trăieşte într-o lume a vorbelor goale, a inflaţiei de cuvinte, a parlajului publicitar, a demagogiei oamenilor politici, a imaginilor omniprezente şi obsesionale ale mass-mediei. În acest context este foarte greu să se găsească un limbaj adecvat, care să se facă accesibil şi edificator. Cred totuşi că frumuseţea limbajului liturgic, a cântării bisericeşti şi cea a rugăciunii ar redeschide oamenilor gustul ascultării cuvântului edificator. Vorbele părinţilor duhovniceşti şi ale oamenilor rugăciunii ies în evidenţă fără publicitate. Nu vedeţi, atunci când apare la televiziune un părinte îmbunătăţit, ca Teofil Părăian, Arsenie Papacioc etc. sau, mai înainte, părinţii Cleopa, Iachint, Paisie, Constantin Galeriu etc., parcă transcende ecranul, parcă te cheamă la lumină şi pocăinţă, iar prezenţa lor nu poate fi decât o mărturie a frumuseţii Chipului nemuritor al lui Dumnezeu din noi, iluminat de Duhul Sfânt. Atunci simţim ceea ce spunea dâArnoux: „Dacă lumea nu mai crede azi în Dumnezeu este pentru că nu mai funcţionează o mărturie, iar această mărturie suntem noi“. Însă, când Biserica are „mărturii“ care mai fuzionează cu energia Duhului Sfânt, se naşte încă o speranţă.

Biserica poate recuceri lumea

Observăm că societatea secularizată încearcă să găsească o nouă etică pentru a anihila totalitarismul politic şi cel religios în perspectiva limitării totalitarismului tehnologic de mâine. Or, Biserica, prin oamenii ei îmbunătăţiţi, poate oferi o alternativă pentru echilibrul societăţii fără să se erijeze într-o instituţie ce are răspuns la toate întrebările. Ea poate sugera omului să reflecteze mai mult asupra sensului iubirii, tainelor universului, bucuriei vieţii etc. sau să amintească că omul este o persoană în comuniune cu semenii şi cu o altă fiinţă, supremă şi superioară lui, din care ieşim toţi. Trebuie atrasă atenţia că societatea modernă şi postmodernă a pierdut dimensiunea persoanei, ceea ce a făcut ca existenţialitatea să se îndrepte către neant, iar civilizaţia să se întunece în nihilism.

De aceea, gândesc că Biserica poate recuceri lumea anunţând cu tărie că Hristos a înviat, dar într-o altă manieră, diferită ca până acum. Trebuie spus lumii că a vesti Învierea lui Hristos nu înseamnă a anunţa o altă viaţă, ci a arăta că viaţa în sine poate deveni mai intensă, iar angoasa morţii poate deveni o trecere către înviere. Ar fi ceea ce spunea Paul Eluard: „Există, bineînţeles, după moarte o altă lume, dar aceasta este ascunsă în cea de aici“. Prin urmare, Biserica trebuie să participe mai intens la această realitate a lumii, iar noi, oamenii Bisericii, să devenim „oameni ai Învierii, biruitori ai morţii“, aşa cum spunea Heideger. Trebuie să reînvăţăm să vorbim limbajul Duhului Sfânt, care este cel al iubirii, speranţei şi învierii.

Cred că Biserica trebuie să procedeze puţin invers faţă de cum avea obiceiul să o facă până acum, păstrând, bineînţeles, întru totul identitatea ei. Ea trebuie să renunţe la nişte luări de poziţii care nu mai merg în ziua de astăzi şi care nu-l mai pot schimba pe omul secularizat. Sunt situaţii când este ineficientă utilizarea unei pedagogii a fricii, adică propovăduirea unui Dumnezeu care pedepseşte răul, Care aduce bolile ca pedepse ale păcatelor etc. Deasemenea, Biserica nu mai poate recurge la expresii precum cea a Sfântului Atanasie de Alexandria, care zicea: „Creştinismul este o religie adevărată pentru că aceasta este extinsă în toată lumea, însuşi împăratul este creştin“.

În consecinţă, pentru ca Biserica să-şi menţină rolul ei de călăuză către Mântuire, trebuie să vorbească de om ca enigmă şi ca mister; ca om în permanentă mişcare, care nu adoarme lângă maşina pe care a creat-o şi care i-a înlocuit activitatea.

Rolul Bisericii: repunerea omului în propria existenţă

Trăim, într-adevăr, într-o societate în care omul se robotizează, se confundă cu maşina, cu calculatorul, cu aparatura din ce în ce mai sofisticată. Plecând de la serviciul lui, merge acasă şi nici aici nu se desprinde de viaţa robotizată; aceeaşi întâlnire cu aparatele (televizorul, jocurile electronice, roboţii de bucătărie etc.), ignorând mişcarea, viaţa, exerciţiul fizic sau al minţii. Sfinţii Părinţi spun că cel mai mare păcat este uitarea. Or, lângă aceste aparate, noi uităm că existăm, că celălalt există, că o floare sau un firicel de iarbă există…, că Dumnezeu există şi că El se face prezent, prin energiile Sale necreate, în toate făpturile. Înainte de modernitate, totul era, parcă, făcut ca natura să rămână dominantă în jurul omului, încât omul să fie liber pentru a o iubi, admira, cultiva. Dar acum, când intri în marile oraşe din toate colţurile lumii nu vezi decât blocuri imense, urâte, fără viaţă. Cum vreţi să-L mai găsim pe Dumnezeu în toate acestea? Sfinţii spun că „Dumnezeu se descoperă din natură şi din firea lucrurilor“; iar Kierkegaard avea dreptate când a spus: „Nu se poate propovădui cuvântul lui Dumnezeu dacă nu îl repunem mai întâi pe om în propria-i existenţă“. Or, rolul Bisericii este de a-l repune pe om în propria-i existenţă, de a-l trezi din adormire, din letargie, de a-l repune în mişcare. Biserica trebuie să vorbească din nou de Hristos şi de divino-umanitatea Lui la care omul este părtaş. Omul trebuie să afle din nou că are un trup (prin care participă la existenţialitatea văzută) şi un suflet (prin care participă la existenţialitatea nevăzută), iar ambele părţi trebuie hrănite, cultivate, înfrumuseţate din Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Trebuie îndepărtate toate obstacolele care îl împiedică pe om să se mişte între cei doi poli ai existenţialităţii: umanitate-divinitate, material-spiritual, fără să se confunde nici cu una, nici cu cealaltă. Aşa va descoperi că „Dumnezeu este totul întru toate“, iar viaţa secularizată, cu aceste mari platforme industriale şi oraşe enorme, poate să profetizeze şi ea, într-un anumit fel, împărăţia lui Dumnezeu. Cred că nu este îndrăzneaţă această afirmaţie, căci o distingem din Sfânta Scriptură! În primele pagini ale Genezei se spune că paradisul terestru era ca o grădină frumoasă cu flori, arbori şi verdeaţă, însă, la sfârşitul Bibliei, în Apocalipsă (cap. 21), nu se mai vorbeşte de starea paradisiacă ca fiind o pajişte de flori şi verdeaţă, ci se vorbeşte de „Noul Ierusalim“, de acea cetate construită din pietrele cele mai preţioase de pe pământ, în care popoarele Îl slăvesc pe Dumnezeu. În Noul Ierusalim, aşadar, nu mai există nici templu, nici soare, nici lună, nici stele, nici flori, nici verdeaţă, pentru că „Dumnezeu este totul întru toate“. Oraşul secularizat poate fi asemenea Noului Ierusalim din Apocalipsă, căci, într-adevăr, într-un mare oraş parcă nu mai există nici soare, nici lună, nici verdeaţă (chiar dacă există, nu sunt decât palide substitute artificiale), nici biserici, acestea fiind absorbite de marile blocuri din piatră, sau de construcţiile comerciale. Există însă foarte mulţi oameni, de toate vârstele şi de toate categoriile sociale, care se mişcă în toate părţile. Dacă în toţi aceşti oameni am distinge Chipul lui Dumnezeu şi am reuşi să-i orientăm către asemănarea cu El, atunci însuşi oraşul poate deveni o catedrală vie, în care Dumnezeu să fie totul întru toate, ca în împărăţia cerurilor.

(Intertitlurile aparţin redacţiei)