Cuvântul profesorului: Adevărata vindecare înseamnă deopotrivă tratarea suferinţei fizice şi întărirea psihicului

Sufletul uman este o enigmă, un mister negrăit şi nu doar pentru cei din afara lui, ci chiar pentru omul însuşi. Atunci când este sufletul sănătos, omul urcă spre Dumnezeu, pe calea faptelor bune, şi comunică, prin intermediul rugăciunii, cu El. Aceasta este starea firească, normală, de sănătate a sa. Însă nu puţine sunt cazurile în care sufletul este bolnav. La boala sa contribuie schimbările majore ale lumii contemporane, cărora acesta nu reuşeşte totdeauna să le ţină piept, însă adevărata sa boală o constituie păcatul şi numeroasele forme pe care le îmbracă acesta în patimile cele ucigătoare de suflet.

În astfel de situaţii, el trebuie susţinut şi ajutat de familie, de prieteni, dar în mod deosebit de persoane cu pregătire de specialitate, în mod deosebit medici şi preoţi. În Epistola către Iacov aflăm: "Este cineva bolnav, între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui" (Iacov 5, 14-15).

Există în societatea românească o tendinţă exclusivistă, care se manifestă şi în această privinţă. Fiecare să îşi caute de ale sale. Preotul de cele religioase, medicul de cele specifice pregătirii şi jurământului depus. Or, se scapă din vedere un lucru foarte important, şi anume faptul că omul este alcătuit din trup şi suflet, că disfuncţiile unuia îl îmbolnăvesc şi pe celălalt, după cum redarea sănătăţii cuiva nu înseamnă a fi externat cu simptome ameliorate ale bolii sale somatice, ci a-l trimite acasă, în societate, în familie, şi cu sufletul vindecat. În Occident a fost de mult timp depăşită viziunea mecanică asupra omului, optica materialistă asupra bolii, printr-o concepţie integralistă, unitară, holistă, potrivit căreia adevărata vindecare înseamnă deopotrivă tratarea suferinţei fizice, dar şi întărirea psihicului celui suferind.

Trei argumente în favoarea solicitării sprijinului unui duhovnic

În plin an 2010 am cunoscut încă persoane cu pregătire avansată în domeniu, care, tributari unei formaţii vechi, considerau că sufletul este o formă de manifestare a materiei, că de viaţa sa se ocupă psihologia sau psihiatria, iar preoţii ar face bine să îşi caute de cele popeşti.

Voi încerca să ofer, în continuare, trei argumente în favoarea solicitării sprijinului şi ajutorului unui duhovnic, în stările de boală sufletească, chemarea preoţilor Bisericii şi invocarea tămăduirii din partea lui Dumnezeu.

Mai întâi de toate, este bine de menţionat faptul că Biserica Ortodoxă dezvoltă poate cea mai frumoasă învăţătură despre rolul medicului în lume şi în viaţa aproapelui său, spunând că Dumnezeu lucrează prin oameni. Face minuni şi direct, nemijlocit, dar de cele mai multe ori Se face cunoscut şi apropiat fiinţei umane prin realităţi sau persoane similare ei, pe care să le poată primi şi înţelege. Dumnezeu lucrează printr-un învăţător "cu chemare", printr-un profesor dăruit, printr-un preot de vocaţie, printr-un medic bun, prin oricine îi ascultă şi împlineşte voia. Fiecare dintre aceştia sunt slujitori sau ucenici ai Domnului, care propovăduiesc şi lărgesc în lume opera de iubire a Sa. În credinţa ortodoxă, medicul este considerat o mână întinsă a lui Dumnezeu asupra lumii, persoana prin excelenţă prin care Dumnezeu Se milostiveşte asupra fiinţei umane, ridicându-i boala şi uşurându-i suferinţa.

O dimensiune fundamentală a sufletului uman o constituie religiozitatea. Şi, precum au demonstrat studiile de ultimă oră, credinţa face parte din însăşi structura sau arhitectura sufletească a omului. Lipsit sau privat de sentimentul sacrului, omul nu mai este om în adevăratul sens al cuvântului, nu îşi mai arată demnitatea şi vocaţia sa înaltă, ci se transformă într-o sumă de funcţii, aparate şi mecanisme. Multe din frământările şi întrebările sale existenţiale sunt legate de credinţă, de viaţă şi de modul dobândirii fericirii, de realităţile de după încetarea vieţii biologice. Şi întrucât acestea se circumscriu cel mai firesc domeniului religios, răspunsurile fundamentale la toate aceste întrebări i le poate oferi credinţa.

Pe de altă parte, fără a insista doar asupra anamnezei, asupra trecutului bolii, spovedania este îndreptată spre viitor. Ea nu îl priveşte pe om din perspectiva unui trecut de care singur se ruşinează şi a cărui rememorare îi provoacă adeseori suferinţă, ci îl priveşte din perspectiva viitorului. Nu îl judecă după păcatele în care a trăit, după intensitatea iadului în care se află, ci ca pe o fiinţă în permanentă mişcare, în urcuş, dar şi coborâş, într-o epectază sau un progres neîncetat. Nu din perspectiva a ceea ce a fost şi a ceea ce este, cât mai ales a ceea ce este chemat să devină, nu din felul în care se vede el pe sine sau îl văd alţii, ci din modul în care îl vede şi îl vrea Dumnezeu. Or, El nu ne-a făcut spre pieire şi osândă veşnică, ci spre viaţă deplină şi fericire nepieritoare.

Dar, în acelaşi timp, spre deosebire de terapii şi terapeuţi, care sunt produse elaborate ale minţii umane, spovedania merge mult mai departe. Ea este dialogul omului cu Dumnezeu, purtat prin intermediul preotului duhovnic. Puterea în numele căreia lucrează acesta, sfătuieşte şi vindecă nu este una pur omenească, ci este puterea lui Dumnezeu, prezent în scaunul spovedaniei, în chip tainic. Pentru creştinul adevărat, părintele său duhovnicesc constituie vocea lui Dumnezeu făcută auzită în sufletul său. De aceea, cuvântul acestuia are putere multă, cade în sufletul său ca o profeţie, ca un adevăr revelat.

Şi tot aşa, dezlegarea pe care el o primeşte la sfârşitul spovedaniei sale nu este o încurajare umană cum că starea sa s-a mai ameliorat, dar mai este nevoie de câteva şedinţe, că se află pe calea cea bună şi că mai este încă destul loc de progrese, de consiliere şi autocontrol, ci este un cuvânt proclamat cu autoritate divină, a preotului hirotonit şi hirotesit. De aceea, orice credincios care a venit la spovedanie cu gândul sincer de a-şi uşura sufletul de păcatele care îl apăsau şi îi întunecau viaţa, care se mărturiseşte înaintea preotului ca în faţa lui Dumnezeu şi îşi propune să îşi schimbe în bine existenţa, în momentul în care se ridică din faţa icoanei simte real dezlegarea de păcatele sale şi ajutorul lui Dumnezeu spre toată lucrarea cea bună. Se înalţă un alt om.