Cuza a condus trei ani Principatele, cu „tiligraful“, din casa de pe Lăpuşneanu

Ion Mitican, 05 Ianuarie 2008

▲ Casa din Iaşi a spătarului Mihalache Cantacuzino Paşcanu, rămasă pustie după moartea acestuia, ajunge, în 1859, reşedinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fostul colonel şi hatman al oştii Moldovei, fără domiciliu personal în Iaşi ▲ Transformată în reşedinţă domnească, bătrâna zidire avea să primească miniştri, dregători ai celor două principate unite, diplomaţi şi emisari europeni ▲ De aici, când nu era la Bucureşti, Cuza a condus Principatele, între 1859-1862, folosind telegraful ca mijloc principal de comunicare şi desăvârşire a Unirii ▲ Adânc tulburat, pe 15 ianuarie 1862, Cuza încheia istoria capitalei Moldovei, ieşind îngândurat din Palatul Domnesc şi păşind tăcut printre ostaşii de gardă, din toate schimburile, veniţi să-l petreacă ▲

După alegerea colonelului Al. I. Cuza drept candidat al Partidei Naţionale la 3 ianuarie 1859, în Sala Elefantului (azi Muzeul de Ştiinţe Naturale), şi consfinţirea ei de cei vreo 49 de deputaţi în Sala Adunării Elective de la Curtea Domnească (acum Palatul Culturii), la 5 ianuarie, după cuvântările de firitisire şi bubuitul celor 101 de lovituri de tun, în dangătul clopotelor întregului Iaşi şi uralele miilor de târgoveţi înghesuiţi între Curte şi răspântia uliţei Talpalari (strada Săulescu) - unde trona hanul lui Petrea Bacalu şi se juca Hora Unirii - când talazurile s-au potolit şi oamenii îngheţaţi bocnă s-au întors pe la case, noul domnitor a rămas în palat, cu prietenii apropiaţi şi miniştrii, căznindu-se să intre în rol.

Potrivit legendelor, după ce aceştia şi-au spus rând pe rând ofurile, s-au retras la gospodăriile lor, având de pregătit Sfânta Bobotează de a doua zi şi apoi patronul Sfântului Ioan, bogată şi mare sărbătoare cu mănoase prânzuri şi nesfârşite petreceri. Seara, când fostul colonel a rămas aproape singur, doar cu câţiva dintre cei mai apropiaţi amici, le-ar fi spus: „Bine, bine! M-aţi făcut domnitor, mi-aţi dat de treabă şi sfaturi destule, dar nu mi-aţi spus, la noapte unde se cade să dorm? La Stoianovici - socrii cumnatului Constantin Rosetti, căsătorit cu Olga Stoianovici, în casa cărora (de pe uliţa Golia) locuia doamna Elena Cuza (sora lui Constantin). La Hillaire - hotelul aflat, pe atunci, vizavi de actualul restaurant „Select“ - unde găzduia el, când era singur. La cumnaţi sau pe o masă aici?“.

Toţi s-au pus pe râs şi au strigat în cor, psalmodiind: „În apartamentul domnesc din aripa stângă a Palatului“, cum se stabilise în şedinţa Adunării Elective, la 4 ianuarie, când s-au aprobat „instrucţiunile“ alegerii, lista civilă de 30.000 de galbeni pe an şi 5 ofiţeri în suită.

A rămas „oficial“ în apartamentul în care vieţuise caimacanul Teodor Balş până la găsirea unei locuinţe potrivite. Tot după legende, le-ar mai fi spus amicilor să se grăbească, căci într-o noapte, stafia caimacanului o să-l strângă de gât, furioasă că toată truda împotriva Unirii a fost zădărnicită şi „bonjuriştii“, pe care îi închingase şi îi năpăstuise, câştigaseră alegerile.

După plecarea tuturor, când au ieşit mucarnicii să stingă lumânările, a spus unui ofiţer că „se duce acasă“ şi dacă îl caută careva sau „tiligraful“, să trimită după dânsul. A intrat vesel în Uliţa Română (strada Lascăr Catargiu), s-a oprit drept la casa socrilor cumnatului său strigând din uşă, cu glas mare: „Eleno, mi-i foame, mi-i sete, mi-i dor de codrul verde!“ şi i-a îmbrăţişat pe toţi din odaie, bucuros că se aflau laolaltă.

Tot în casa familiei Rosetti Solescu se găsea, în seara de sâmbătă, 24 ianuarie 1859, când sosea depeşa cu marea veste a alegerii sale şi în Bucureşti.

Unde să fie reşedinţa domnească?

Problema unei reşedinţe domneşti, în afara vechii Curţii, transformată în Palat Administrativ - plin de birourile dregătoriilor - rămăsese deschisă. Cum era liber imobilul din Uliţa Mare al spătarului Mihalache Cantacuzino Paşcanu, rămas fără locatari încă din 1857, după moartea stăpânului, noua administraţie l-a închiriat, a făcut puţină grijitură, a pus o gheretă la poartă şi l-a încredinţat alesului celor două ţări.

Zidirea fusese cumpărată în 1832 de spătarul Mihalache Cantacuzino Paşcanu. Rămânând soţiei, spătăreasa Maria Cantacuzino lăsa şi ea averea celor două fete, aşezarea trecând apoi în seama Ecaterinei (sau Catrinei) căsătorită Ghica (1867), mamă a patru băieţi şi vădană după soţul Nicolae (Nicu) Ghica Comăneşti, Rămasă pustie, căci cucoana cea mare, spătăreasa, până a muri, trăia mai mult la moşia din Cepleniţa, iar Catrina la Comăneşti, casa din Iaşi ajunge astfel reşedinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fostul colonel şi hatman al oştii Moldovei, fără domiciliu personal în Iaşi. Transformată în reşedinţă domnească, bătrâna zidire avea să primească miniştri, dregători ai celor două principate unite, diplomaţi şi emisari europeni.

Primii soseau, la 29 ianuarie/10 februarie 1859, delegaţii Munteniei, aducând domnitorului actul alegerii sale şi la Bucureşti, capitala Ţării Româneşti. Încântat de întâmpinarea entuziastă a ieşenilor şi de întâlnirea cu principele Cuza, deputatul C. A. Rosetti avea să transmită prin telegraf la Bucureşti mesajul: „Domnul este întru totul sublim!“.

În Palatul Domnesc din Uliţa Mare (azi Lăpuşneanu) se desăvârşea Unirea

Casa Cantacuzino, transformată în Palat Domnesc, avea să găzduiască toate momentele înfăptuirii concrete a Marii Uniri, în încăperile sale înfiripându-se planurile unificării pas cu pas, mai întâi a vamelor, armatelor, legilor şi, apoi, a tuturor instituţiilor centrale. Aici, domnitorul visa marile reforme şi trăia, îndurerat, deziluziile neînţelegerilor dintre corifeii politici ai vremii.

De aici a plecat în 4 februarie, emoţionat, la prima întâlnire cu locuitorii Bucureştilor care îl aleseseră fără să-l vadă, dintr-un sfânt impuls patriotic, şi-l aşteptau entuziasmaţi, aprinşi de curiozitate.

Revenit la Iaşi, efectua apoi conducerea Principatelor, alergând între cele două capitale, timp de trei ani, şi folosind telegraful ca mijloc principal de comunicare şi desăvârşire a Unirii. Instalaţia telegrafică Iaşi - Cernăuţi - Lemberg - Cracovia - Viena, pusă în funcţie încă din timpul domniei lui Grigore Ghica şi extinsă până la Focşani şi Galaţi, de unde printr-o altă linie s-a unit cu aceea dintre Bucureşti - Brăila, a înlesnit primelor gânduri de Unire să zboare pe firele sale şi să se transforme apoi în chemări, îndemnuri, apeluri şi acţiuni mobilizatoare.

Bucureştenii îi reproşau retragerea în Moldova

Făcând naveta între Bucureşti şi Iaşi domnitorul stătea multă vreme la Iaşi, între 1859 şi 1862. Unii bucureşteni îi imputau lipsa, neînţelegând retragerea în Moldova a alesului lor. El dorea să aline durerile iscate de mutarea unor instituţii în capitala de pe malul Dâmboviţei, să menajeze spiritele locale şi să înlăture interpretările răuvoitoare ale consulilor puterilor ostile Unirii. Avea nevoie de linişte pentru a pregăti definitivarea Unirii, recunoaşterea internaţională şi unificarea legilor şi instituţiilor celor două ţări, pentru momentul decisiv.

Îl ajutau Vasile Alecsandri, bătând la curţile marilor puteri din Paris, Londra şi Torino, pentru recunoaşterea Unirii - călătoriile suportându-le din banii săi, Costache Negri, intervenind cu calm şi răbdare pe lângă Înalta Poartă în acelaşi scop, iar Mihail Kogălniceanu luptându-se în ţară să aşeze reformele şi să învingă opreliştile şi piedicile ce se ridicau mereu în calea marii înfăptuiri. Erau sprijiniţi de Ion şi Dimitrie C. Brătianu, Ion Bălăceanu, Ion Filipescu, bucureşteni, cu toţii ţinând strânsă legătură prin straşnica invenţie a timpului, telegraful, prin care transmiteau mesajele codificate.

Iniţiind şi semnând o sumedenie de acte şi decrete „în domneasca noastră reşedinţă, Iaşi“, primind rapoarte şi transmiţând ordine grabnice prin acelaşi telegraf, în fericita zi de 11/23 decembrie 1861 a putut vesti populaţiei întregii ţări acceptarea unificării şi de către Înalta Poartă, prin Firmanul din 20 noiembrie/2 decembrie 1861.

Cu toate că articolul nr. 1 al Firmanului vedea Unirea „numai în timpul domniei lui Cuza“ şi cerea menţinerea frontierei între Moldova şi Muntenia, domnitorul proclama Unirea definitivă a principatelor dând marea veste - de mulţi socotită incredibilă - pentru care trudise trei ani şi întocmise nenumărate intervenţii şi memorii la marile puteri garante şi susţinătoare (Franţa, Rusia, Anglia, Prusia (Germania), Sardinia) şi demontase intrigile ostile ale antiunioniştilor ce interveneau la cele potrivnice (Turcia şi Austria) aplecat nopţi de-a rândul deasupra biroului din Palatul Domnesc din strada Lăpuşneanu.

O ştire dureroasă

În casa de pe strada Lăpuşneanu a semnat marele act de la Iaşi, aşezat la temelia ţării pentru totdeauna: „Proclamaţia înălţimii sale către poporul român: Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea română este întemeiată! Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România! Alecsandru Ioan, Iaşi, în 11 decembrie 1861“.

În aceeaşi zi, prin mesajul adresat Adunării Elective locale, rostea cuvintele care munceau de multă vreme cugetele multor ieşeni: „Vă convoc, Domnilor, a vă întruni la Bucureşti, împreună cu Adunarea ţărei surori în ziua de 24 ianuarie viitoriu“.

Ştirea era de însemnătate uriaşă pentru ţară, dar dureroasă multor moldoveni, căci însemna mutarea capitalei, motiv pentru care, spuneau unii, domnitorul a dorit s-o anunţe mai întâi din „Leagănul Unirii“ şi apoi s-o confirme în primul Parlament al Principatelor Unite. Spiritul naţional şi dorinţa de Unire a tuturor românilor într-o singură ţară erau, însă, dominante. La aflarea veştii, „tot oraşul a dat dovezile cele mai vii de bucurie a sa; toate uliţele erau iluminate, muzicile cântau pretutindeni şi o mulţime de norodu înconjura Palatul principelui, căruia românii datorescu regeneraţia loru, naţională şi falnicul viitoru ce-i aşteaptă“ („Monitorul oficial“, 12 ianuarie 1862).

Problema capitalei se discutase mult timp în Comisia Centrală de la Focşani şi, deşi mulţi considerau mai rezonabilă aşezarea acesteia pe malul Milcovului (în Focşani), cum se preconizase încă din 1856, s-a ales oraşul Bucureşti, socotind situarea sa în mijlocul viitoarei Românii. La această hotărâre contribuise şi dorinţa moldovenilor de a nu se stârni şi valul antiunioniştilor munteni, opuşi schimbării capitalei.

Urmându-şi cursul, Unirea înainta, pas cu pas. Până la mutarea definitivă, mai rămânând la Iaşi unele cancelarii, în locul miniştrilor se numeau, pentru „un timp mărginit“, directori ministeriali. Se eliberau din funcţii şefi de cancelarii, şefi de mese (birouri). Se împachetau documentele curente şi porneau spre Bucureşti care pline cu arhive. Însoţitorii lor, şefii de cabinete şi de birouri, primeau câte o indemnizaţie de 1.000 de lei pentru transport, iar copiştii doar câte 500 de lei.

Ultima zi de capitală a Iaşilor

Adânc tulburat, luni, 15 ianuarie 1862, alesul Iaşilor încheia istoria capitalei Moldovei, ieşind îngândurat din Palatul Domnesc şi păşind tăcut printre ostaşii de gardă, din toate schimburile, veniţi să-l petreacă. Urcându-se în poştalionul pe tălpici, cu care pleca spre Bucureşti, unde era aşteptat joi, 18 ianuarie, privea întristat, ca şi acei din jur, coborârea steagului de pe catargul reşedinţei domneşti.

Pe strada Lăpuşneanu, pe casa conducătorului boierilor antiunionişti, Neculai Istrati, de vizavi de casa lui Cuza (unde-i acum aşezământul pictorilor), se ridica stindardul Moldovei, îndoliat cu o mare panglică neagră. Strofe mustrătoare din poezia „Moldova în 1857“, adresată de Vasile Alecsandri conservatorilor antiunionişti, apăruseră pe ziduri, împotriva înfăptuitorilor Unirii, alături de afişele cu doliu ce blestemau pierderea capitalei şi condamnarea pe vecie a Moldovei la sărăcie:

„Blestemul ţării curând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit!

Blestem şi ură!...Lumea să vadă/ Cât rău în jur aţi făptuit.

Fie-vă viaţa neagră, amară/ Copii să n-aveţi de sărutat!

Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară,/ Aici, să n-aveţi loc de-ngropat.

Şi când pe calea de veşnicie/ Veţi pleca sarbezi, tremurători,/

Pe fruntea voastră, moartea să scrie:/ Duşmani ai ţării! Cruzi vânzători!“.

Încercând să compenseze pierderile, Mihail Kogălniceanu făcuse în Parlament mai multe propuneri printre care transformarea Iaşului în Porto Franco, navigabilitatea Prutului, legături economice intense cu Rusia, bănci, fabrici de maşini agricole, toate rămase doar în Dările de Seamă parlamentare.

Cu toate smonirile şi deziluziile inerente, populaţia Moldovei era înţelegătoare şi reformele îşi urmau cursul firesc pentru unificarea ţării şi concentrarea puterii la Bucureşti.

Palatul mai rămânea patru ani locuinţă domnească

Pentru a menţine legătura cu oraşul intrat de la 1 februarie 1862 în rândul acelor „de ţinut“ (provinciale), domnul păstra închiriată casa lui Mihalache Paşcanu, ca reşedinţă, în care să se adăpostească cu prilejul vizitelor. Din când în când, el şi doamna Elena veneau să-l locuiască.

Aşa avea să se întâmple în primăvara anului 1862, dânsul stând aici vreo două săptămâni, marcate prin semnarea unui mare număr de acte şi decrete (între 12 aprilie şi 3 mai 1862), pe unele notând: „Datu-s-au în Domneasca noastră reşedinţă, în Iaşi“).

În primăvara anului 1865, venind la Ruginoasa (moşie cumpărată în 1862 de la urmaşii logofătului Costache Sturza), „Măriile lor“ nu pierdeau prilejul de a vizita şi Iaşul, în drum spre Soleşti, - baştina doamnei Elena. Era pentru ultima oară, când fostul colonel mai vedea oraşul tinereţii, care îi dăduse aripile măririi şi-i sădise în cuget gândurile marilor prefaceri.

Cu acest prilej, avea ocazia să vadă primul efect al Unirii. Iaşul părea „străin şi pustiu, de parcă nu fusese niciodată capitala unei ţări mândre de trecutul ei. Era ca un oraş adormit, unde viaţa publică lipsea cu desăvârşire, iar populaţia stătea închisă prin case, de parcă era mereu în stare de asediu. Societatea boierească se vânturase şi se preschimbase în câţiva ani, plecată prin străinătate sau la Bucureşti...“ („Tribuna“).

Neînvinşi de vicistitudinile vremii, o mână de profesori universitari şi intelectuali, altruişti, precum Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Iacob Negruzzi, înlocuia luptele politicianiste cu romantismul culturii, înfiinţând societatea „Junimea“ (în 10 februarie 1864), ţinând prelegeri ştiinţifice populare şi pregătind apariţia vestitei reviste „Convorbiri literare, ce avea să dea imbold literaturii naţionale şi să atragă în jurul său pe Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Bogdan P. Haşdeu şi mulţi alţi corifei ai neamului românesc,

Către sfârşitul lunii iunie 1865, adânc tulburat de intrigile ce se teşeau în jurul său, alesul celor două ţări unite s-a retras la Ruginoasa, unde a semnat mai multe decrete şi ordonanţe. Era obosit şi îngrijorat. Îl impresionase moartea mamei suferindă, ca şi el, de astm. De aici, a plecat pentru un tratament la Băile Ems, din Germania. Reglând în linişte unele treburi din ţară, de la Ems a scris primului-ministru N. Creţulescu „ca din toamna acelui an (Sf. Dumitru), să nu mai fie închiriată casa din Iaşi, care servea de reşedinţă, fiind o cheltuială inutilă“. Considera că „pentru vizite, s-ar putea pregăti câteva camere în Palatul Administrativ sau la vreo una dintre mănăstiri“.

La Bucureşti, puterea era luată de Locotenenţa Domnească. Silit înstrăinării, Al. I. Cuza se pierdea în la Heidelberg, departe de ţară, de iubitul său Galaţi, de Iaşi şi de Ruginoasa, unde se întorcea în ziua de 15/27 mai 1873, pe catafalc, pentru veşnica odihnă.

După anularea contractului şi retragerea mobilierului folosit de domnitor, edificiul din strada Lăpuşneanu, intrat în cugetul localnicilor drept Palatul Cuza sau Palatul Unirii, a rămas o vreme gol şi pustiu şi apoi a fost cumpărat de instituţia bancară Creditul Urban care făcea unele adaptări.

Istoria ţinea însă să fie şi Palatul Marilor Uniri

Şederea Creditului în Palatul Unirii a încetat pentru o vreme, în decembrie 1916. În acel an, autorităţile şi Casa Regală s-au retras în Moldova, Iaşii devenind capitala României îndoliate. În fostul Palat Domnesc s-a instalat regele Ferdinand cu suita sa. Familia, cu regina Maria, locuia în palatul lui Dumitrache Cantacuzino din Copou (azi Palatul Copiilor).

Bătrâna zidire care auzise cuvântul „unire“ încă de pe când era doar o şoaptă, la întrunirile tinerilor cărturari moldoveni, dintre 1856-1857 şi apoi, ca un tunet din gura domnitorului Alexandru Ioan Cuza, avea să-l audă, deodată, în primăvara anului 1918. Sâmbătă, 31 martie/13 aprilie, îl aducea delegaţia Sfatului Ţării şi a Guvernului din Chişinău, capitala Republicii Democrate Moldova, înfiinţată după victoria Revoluţiei din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 la Petrograd şi adoptarea dreptului de autodeterminare al popoarelor din Imperiul Ţarist.

Delegaţia basarabeană venise să prezinte Suveranului României „Actul Unirii“, votat la Chişinău, în ziua de 27 martie/9 aprilie 1918, de Sfatul Ţării („Evenimentul“ 20 martie 1918). Era prima bucurie în şirul cumplitelor dureri abătute asupra României.

Invitaţi pentru prânz, în reşedinţa regală, după slujba din Catedrala mitropolitană la care au participat, alături de suverani, aducătorii celei de-a doua uniri (după aceea din 1859), înalţii oaspeţi Ion Inculeţ şi Pantelimon Halipa, preşedintele şi vicepreşedintele Sfatului Ţării, cu Daniel Ciugureanu, primul-ministru, trăiau momente de mare emoţie.

Chemaţi în balconul Palatului, primeau mulţumirile şi recunoştinţa miilor de ieşeni, bucureşteni şi ardeleni, adunaţi în jurul străvechii zidiri, pe strada Lăpuşneanu şi-n Piaţa Unirii, cu ramuri de brad, flori şi pancarte. Muzicile militare cântau marşuri patriotice, străzile răsunau de urale şi pretutindeni se întindea Hora Unirii.

Sub acelaşi balcon, s-au sărbătorit şi primele momente ale Unirii cu Ardealul aduse de tinerii voluntari transilvăneni, în neuitatele zile de 27 mai/9 iunie 1917, şi de tribunii pământurilor strămoşeşti de peste munţi, în frunte cu poetul Octavian Goga, stabiliţi o vreme la Iaşi. Aici soseau, în noiembrie 1918, delegaţii trimişi s-aducă cuvântul Adunării Românilor ce se întruneau la Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie 1918), pentru a consfinţi unirea Ardealului cu patria mamă.

Şi tot aici, vineri, 16/29 noiembrie, la ora 12.30, urcau solemni treptele spre cabinetul regelui Ferdinand IPS Vladimir Repta (n.r. - din botez Vasile), mitropolitul Bucovinei, Iancu Flondor - preşedintele Consiliului Naţional Român din Bucovina, Gh. Şandru - primarul Cernăuţiului, baronul Hurmuzachi, profesorul Ion Nistor. Aduceau unirea Bucovinei înstrăinate în 1775 (Suceava, Putna, Cernăuţii), hotarâtă de Adunarea Consiliului Naţional din 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi.

Sâmbătă dimineaţa, 17 noiembrie 1919, pe o vreme înnegurată de ploaie mocănească, vremelnicii locatari ai Palatului din strada Lapuşneanu şi din Copou, regele şi regina, ieşeau emoţionaţi din saloane şi se urcau în automobilele trase la scară, pornind cu strângeri de inimă spre gară, pentru întoarcerea în Bucureştii eliberaţi.

Odată cu plecarea suveranilor, încetau atribuţiile Iaşului de reşedinţă sau capitală a ţării (noiembrie 1916-noiembrie 1918) şi se cobora drapelul de pe modestul Palat al străzii Lăpuşneanu, lăsat la dispoziţia familiei regale până în aprilie 1919.

Palatul a adăpostit apoi Liga Culturală a Românilor

Străvechile ziduri între care se petrecuse încă o etapă glorioasă din istoria României anilor 1916-1918 rămâneau din nou în tăcere. Golite de mobilele regale, marile odăi sunau iar a pustiu, până ce Societatea de Credit îşi relua reşedinţa şi îşi reinstala birourile, pline, adesea, de plânsetele datornicilor a căror case se scoteau la mezat. Istorica aşezare scăpa de lacrimi şi suspine abia în anul 1937, când Palatul Cuza - rămas fără o parte din grădina prin care „se plimbau Cuza, regele şi regină“, vândută pentru Teatrul Trianon - trecea pe seama statului, în contul unor datorii.

Îl prelua Comisia Monumentelor Istorice şi Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, condusă de Nicolae Iorga, la parter instalându-se librăria „Liga Culturală“. Impresionat de ecourile istoriei ce răsunau din fiecare încăpere, profesorul organiza, la etaj, un muzeu „Cuza Vodă“, prim-director fiind numit marele iubitor al Iaşului, gazetarul Rudolf Suţu, prin silinţa căruia s-au adunat sumedenie de obiecte, tablouri şi relicve, evacuate în pripă la aproprierea frontului de Iaşi (vara anului 1944). Printr-un decret din noiembrie 1943, clădirea a revenit Primăriei, iar din 1946, o hotărâre guvernamentală o declara monument istoric. Fiind grav lovită de bombele războiului, cu etajul şi acoperişul arse, urma să fie restaurată.

...şi din 24 ianuarie 1959, Muzeul Unirii

După reparaţiile din anii 1956-1958, fosta zidire cantacuzinească devenea Muzeul Unirii, inaugurat festiv în ziua de 24 ianuarie 1959, când se împlinea un secol de la Unire.

Îndepărtându-se unele dintre schimbările comerciale ale timpurilor din vechiul palat, frumoasele săli, largi şi cuprinzătoare, căpătau mobilier de epocă şi multe dintre preţioasele relicve (oferite de alte muzee, instituţii şi persoane particulare). Slăbită de numeroasele prefaceri şi de cutremurul din martie 1977, a suferit alte reparaţii între anii 1977-1979, intrând apoi, după 1997, în ample lucrări de consolidare şi restaurare subvenţionate de Ministerul Culturii. Acestea aveau să se termine după zece ani, marţi 23 ianuarie a.c., când muzeul a fost redeschis.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!