„Dă-mi, Doamne, ceea ce crezi Tu că-mi trebuie!”

„Dă-mi, Doamne, ceea ce crezi Tu că-mi trebuie!”

Augustin Păunoiu, 13 Februarie 2018

Interviul cu Magda Catone, actriță la Teatrul Național din București, a avut loc după ce am întâlnit-o la o Vecernie de sâmbătă seara într-una din bisericile Capitalei. Mi-a vorbit despre cum îi simte ea pe români, atât pe cei plecați din țară, cât și pe cei rămași aici, despre unirea și dezbinările noastre, despre rugăciune și descoperirea lui Dumnezeu. Concluzia cu privire la neamul românesc este simplă: românii au multe calități, dar pericolul poate veni chiar de aici, din orgoliul de a crede că pot reuși singuri, fără nici un ajutor, să facă totul perfect.

Atunci când a fost întrebat de un jurnalist francez dacă îi e frică de ceva, Cardinalul Jean Marie Lustiger, fostul Arhiepiscop al Parisului, a răspuns neașteptat pentru un occidental: „Mi-e teamă de un singur lucru. Mi-e teamă de păcat”. Care sunt temerile dumneavoastră, Magda Catone?

Răspunsul cardinalului nu mă surprinde. Pe la jumătatea întrebării credeam că am și eu răspunsul meu care coincide cumva cu cel dat de prelatul francez. Noi spunem într-o formă cumva scolastică că „ne e frică de Dumnezeu”. Dar într-o lectură făcută mai de mult am înțeles că în fața lui Dumnezeu nu trebuie să-ți fie frică decât de măreția Lui și de micimea ta. Atunci, cumva, răspund și eu ca și arhiepiscopul, da, mi-e teamă de păcatele care mă fac mică. Noi suntem mici îna­intea lui Dumnezeu oricum, prin natura noastră. Dar păcatele ne anulează pur și simplu. Stau și mă gândesc la ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel, că ne vom întâlni față către față cu Hristos în viața de dincolo. Dacă nu vom fi văzuți de El din pricina păcatelor noastre, ci vom rămâne atât de întunecați, de încețoșați de patimile, de viciile noastre?

Legat de temerile mele ca român și de ce avem noi de făcut, cred că fiecare reușită, fiecare succes, și aici mă gândesc și la ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani, își are obolul de sânge dat, sânge care a udat pământul acesta. Oamenii aceia din urmă cu un veac nu au murit doar pentru familia lor, pentru rudele lor, ci pentru noi toți, cei care trăim astăzi. Noi stăm pe jertfa lor.
Așadar, dacă am asculta porunca Evangheliei: „Iubește-L pe Dumnezeu și pe aproapele tău ca pe tine însuți”, am fi cu toții rude, rude în duh în primul rând. Fiul meu, când era mic și învă­țase să spună pe de rost „Tatăl nostru”, îmi zicea: „Atunci când zic rugăciunea asta îmi dau seama că sunt frate cu Iisus”. Copiii, mai ales atunci când sunt mici, spun multe lucruri trăsnite, anapoda. Dar concluzia pe care mi-a comunicat-o atunci băiatul meu era cât se poate de justă. „Nu spunem noi Tatăl nostru? Adică al nostru, deci și al lui Hristos”, remarca el.

Dacă ne-am aduna în rugăciunea aceasta simplă și domnească în același timp, ar fi mare lucru. Am avea putere. Rugăciunea este peste toate.

Important este să înțelegem că fiecare gest al nostru se răsfrânge asupră-ne, că orice facem ne face, că orice rău cere prin legea echilibrului să ne întoarcem și să rezolvăm situația. Acestea sunt chestiuni implacabile. Fiind­că chiar dacă vom încerca să ascundem sub covor murdăria, mai devreme sau mai târziu va veni momentul când ea va apărea la suprafață.
De aceea, curățenia sufletească cred că e primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere noi astăzi, în calitate de creștini. Dacă vom pune în fața noastră oglinda-Hristos și vom ajusta din noi ceea ce nu convine Lui va fi bine.

În fond, noi suntem oile (deși de multe ori suntem capre) Lui. Și dacă acceptăm că suntem ai lui Dumnezeu vom trăi curat, liniștit, în pace unii cu alții.

Credeți că e greu de lucrat cu românii? Cum vă înțele­geți cu ceilalți actori de la teatru?

Era o glumă, nu știu dacă bună sau proastă. Se spune că, în general, canibalii preferă actorii. De ce? Pentru că nu au coloană vertebrală, dar au în schimb ficatul mare. Ce vrea să spună lucrul ăsta? Actorul reprezintă ceva foarte amestecat. Există și în breasla noastră invidie, ca oriunde. E ispita de a calcula ce face celălalt, cât este de bine celălalt. Nu ține de actori, nu ține de naționalitatea noastră, ci e o tară general umană, deși la noi, la români, circulă vorba: „Să moară și capra vecinului”. Nedrept e că nu ne gândim cât de rău îi poate fi uneori celui de lângă noi. Poate semenul tău are nevoie de ceva. La asta ar trebui să medităm. Îmi doresc să fim altfel, mai apropiați.

În ultima vreme oamenii muncesc mai mult, au mai multe joburi. Adică actorii, pentru că de ei vorbim, pot fi angajați la teatru, dar pot să aibă și roluri în film sau emisiuni la televiziune ori radio. Sunt momente în care ei sunt împărțiți. Comuniunea astăzi se creează deci mult mai greu decât la repetițiile făcute la singurul teatru unde erai angajat. Acum lucrurile sunt puțin diferite. E bine, e rău? Nu știu.

Însă revenind la prima întrebare, cu românii e ușor să te înțelegi. Oriunde am fost în țară și în lume, în turnee cu teatrul, și am călătorit, slavă Domnului, aproape peste tot, am întâlnit români de toate felurile, intelectuali fini, dar și oameni simpli, plecați la muncă, iubitori în același timp de spectacole. Românii sunt plini de inventivitate, au forță, au curajul de a reuși singuri, nu ajutați de cineva, fără sprijin suplimentar, ceea ce e mare lucru.

Asta dovedește că sunt perfor­manți mai ușor decât alții.

Ce ne dezbină ca români și ce ne-ar uni?

 Poate că ne separă, ne dez-unește, dorința de a fi conducător, de a fi lider, de a fi personalitatea care să decidă pentru alții. Ce ne-ar uni ar fi mai multă smerenie, mai multă blândețe și toleranță. Și recunoașterea propriilor limite, a competențelor.

Vorbind de toate crevasele care se deschid între oameni, între comunități, ele au la bază acest gând nesăbuit al dorinței de mărire. Mă gândesc la piesa lui Shakespeare, „Regele Lear”, în care fetele lui încercau fiecare în parte să aibă locul ei, domeniul ei, partea ei. Dar tot o vorbă românească înțeleaptă spune: „Ce-i al meu e pus deoparte!” Dumnezeu ne-a dat fiecăruia ceea ce ne trebuie. Citeam azi-dimineață o rugăciune care se încheia cam așa: „Dă-mi, Doamne, ceea ce crezi Tu că-mi trebuie!” Rugăciunile noastre ar fi bine să nu fie centrate pe cereri imperative, ci simple, deschise. Nu e nevoie să-I arătăm noi lui Dumnezeu ce și cum să facă.

„Mersul la biserică e pentru unii ca dusul la dentist”

Ce virtuți ar trebui să cerem de la Dumnezeu pentru a putea rămâne în picioare? Cum putem dobândi echilibrul interior în această lume atât de nesigură și frământată?

Răbdarea e primul lucru de care avem nevoie. Să ne aducem aminte de cuvintele părintelui Cleopa, care repeta cu insistență: „Răbdare, răbdare, răbdare!” De aici vin înțelepciunea și contem­plația rânduielii lui Dumnezeu asupra tuturor, tăcerea și toate celelalte lucruri bune. Îmi vin în minte și îndemnurile părintelui Ghelasie de la Frăsinei, care sfătuia pe oricine astfel: „Să nu te alarmezi. Să nu te contrazici. Să nu-ți arăți neputința. Să nu blamezi (condamni) răul.” Cu acestea putem face față lumii de azi.

Umblați mult prin țară. Cum îi percepeți astăzi pe români față de perioada comunistă?

Acum depinde de unde-i iei pe români. Eu oriunde merg în turnee caut să ajung la biserica din orașul respectiv. Și i-am descoperit pe români ca fiind credin­cioși. Unii spun că românii nu merg la biserică, că de ce se construiesc atâtea locaşuri de cult, că a scăzut încrederea în Biserică... Dacă vreunul din cei care afirmă așa ceva ar fi intrat măcar o dată în vreo biserică ar fi uitat poezia asta pe care o zice în necunoștință de cauză.

Mersul la biserică e prima treaptă pe scara sfințeniei, scară pe care pășim dacă dorim Împă­răția lui Dumnezeu. Am auzit că unii nu merg la biserică fiindcă se simt prea păcătoși, că le e frică. Eu cred că tocmai pentru asta ar trebui să meargă acolo. Mersul la biserică e ca și dusul la dentist. Nu te duci la început la cabinet că ți-e frică de stomatolog, dar apoi fugi spre el strigând: „Nu mai pot, îmi crapă capul. Scoateți, tăiați, domnule doctor. Orice, numai să mă fac bine!”

Să nu uităm un singur lucru. Mila lui Dumnezeu acoperă orice păcat. Numai să ajungem să-l mărturisim.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!