„Dă sânge şi ia Duh“

Mesajul pe care monahismul îl transmite tuturor este că viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă dacă are o comuniune corectă cu Dumnezeul Cel adevărat, Care este Însuşi Iisus Hristos. Acesta Se găseşte, Se descoperă în învăţătura Lui cea dreaptă. Acolo găsim răspunsuri la întrebările noastre, la frământările lumii, la problemele cu care ne confruntăm zi de zi. Dialogul cu părintele Arsenie Muscalu de la Mănăstirea Cornu, din judeţul Prahova, ne mărturiseşte despre Dumnezeu şi omul care se caută reciproc, despre libertate, iubire şi adevăr în Hristos.

Părinte Arsenie, lipsa de simţ al adevărului este poate cea mai mare primejdie a vremurilor noastre. Oamenii sunt debusolaţi, nu mai ştiu ce e bine şi ce e rău. Să ne uităm la ce se întâmplă în urma atentatului de la Paris. Mulţi clamează dreptul la liberă exprimare, sub paravanul căruia oricine poate face orice, poate jigni religia altcuiva, o poate blasfemia. Libertatea absolută, fără limite, nu poate duce decât la anarhie, s-a văzut. Ce ne învaţă Biserica despre libertate? Cum se poate ajunge la ea?

Întrebarea deja surprinde foarte limpede nişte stări de lucruri. Vedeţi, avem simţul acesta al libertăţii care ţine de chipul lui Dumnezeu în noi. Numai că felul cum trăim libertatea e de multe ori denaturat. Asta e rău, din păcate. Pierzând conştiinţa că suntem zidiţi, facem un fel de abuz în această privinţă. Noi avem libertate, dar libertatea noastră este creată. Doar libertatea lui Dumnezeu este absolută. Avem libertatea de a alege, dar nu mai avem libertatea de a evita consecinţele alegerii pe care am făcut-o. Nu putem să alegem ce vrem şi apoi să evităm urmările alegerii făcute. Revin, libertatea noastră este una creată. Pentru noi, să fim liberi înseamnă să iubim pe Dumnezeu. Domnul Însuşi ne-a spus: „Cine face păcatul este rob păcatului. Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ (Ioan 8, 34-36). Nu ne putem elibera singuri din robia păcatului. El ne eliberează din această sclavie. Repet, pierzând conştiinţa faptului că suntem zidiţi, că suntem fiinţe create, pierdem şi înţelesul adevărat al libertăţii. Şi atunci apar anomaliile pe care le constatăm vrând-nevrând. Acum, în lucrurile pe care le-aţi menţionat şi care s-au petrecut la Paris, greşelile ne par mult mai evidente. Dostoievski a surprins un substrat mai adânc al problemei libertăţii. Personajele lui, Kirilov, de exemplu, sau Ivan Karamazov, pun foarte acut problema libertăţii. Ştiţi că eroii lui Dostoievski ajung să-şi afirme libertatea luându-şi viaţa. Vedeţi până la ce absurditate se poate ajunge. Modul acesta de afirmare a libertăţii e de fapt un orgoliu, un demonism. Pentru noi, exprimarea Fericitului Augustin este frumoasă şi are deplinătatea ei: „Iubeşte şi fă ce vrei!“ Aceasta este pentru noi libertatea. Dacă iubeşti, poţi să faci ce vrei.

Familia creştină şi monahismul reprezintă puterea Ortodoxiei în timpurile noastre zbuciumate. Cum păstrează monahismul focul viu din vatra Ortodoxiei?

Când spuneţi focul viu din vatra Ortodoxiei, ne puneţi pe noi, monahii, într-o situaţie dificilă. Pentru că monahismul nostru este destul de stins, aşa cum îl simţim noi astăzi. Se vorbeşte mult despre criză. Lumea noastră este dominată de tot felul de crize. Între ele, şi criza monahismului. Criza aceasta astăzi noi o trăim din plin. Vedeţi, odată cu decretul de excludere din mănăstiri dat în 1959 au fost îndepărtaţi din mănăstiri părinţi şi maici care acum ar fi fost probabil încă şi în puterea fizică, activi, dar şi cu suficientă experienţă pentru a ne sprijini pe noi. Însă, acum, noi suntem în situaţia în care bătrânii au plecat la Dumnezeu şi am rămas noi destul de nepregătiţi pentru ispitele şi greutăţile şi problemele care ne întâmpină. Probabil că şi din cauza aceasta monahismul suferă o criză. Muntele Athos n-a trecut printr-un decret de excludere din mănăstiri, dar ştiţi că şi în Sfântul Munte se punea problema închiderii multor mănăstiri pentru că nu mai aveau personal monahal. Eu am intrat în mănăstire în 1992. După 1989, şi în Sfântul Munte după 1980 a fost un val, au fost tineri care au venit spre monahism. Astfel am trăit o oarecare împrospătare a vieţii monahale. Dar încă nu suntem suficient de formaţi. Şi asta se simte. Noi ne străduim să păstrăm tradiţia Părinţilor noştri, dar ţin să menţionez faptul că ne confruntăm şi cu aceste greutăţi. Şi nu sunt alte mijloace sau lucruri noi cele de care avem nevoie, ci aceleaşi. Ascultarea, dragostea, smerenia, rugăciunea lui Iisus, pe toate ne străduim să le practicăm, să le cultivăm. Să păstrăm modul de viaţă al Părinţilor noştri atât cât putem noi să păstrăm harul pe care ei ni l-au transmis.

Consideraţi că la noi s-a produs un hiatus în relaţia aceasta ucenic-duhovnic?

Nu s-a produs un hiat, dar sunt anumite probleme în privinţa asta. Duhovnicul meu, părintele Macarie Ioniţă de la Mănăstirea Pasărea, spunea că a observat un lucru. Dânsul a fost mai bine de 30 de ani duhovnic la o mănăstire de maici. Şi a observat că de la un moment încoace, când venea vreo fată cu dorinţa de a rămâne la mănăstire, treceau prin ceva ce nu mai trecuseră mai înainte. Adică într-un trecut nu foarte îndepărtat, trecerea de la viaţa în lume la monahism era foarte lină. Trăiam o continuitate. Pe când acum, mărturisea părintele Macarie, întâi trebuie să dărâmăm ceea ce s-a zidit prost, şi apoi să construim ceva. Când dărâmi, nu ai satisfacţie, nu vezi cum zidirea ta se înalţă, ci simţi doar efortul, constaţi doar truda. Problema asta a apărut cumva. Nu putem zice că trăim un hiatus, dar înainte cred că oamenii, tinerii care veneau la mănăstire erau mai bine formaţi creştineşte. De aceea exista o continuitate. Aveau un fond, o bază care-i ajuta în continuitate, iar pentru părinţii duhovnici era mai uşor să-i îndrume. Aveau deja o temelie pusă pe care zideau.

Această trecere de la viaţa în lume la cea monahală e lucrul care sperie la începătorii în ale călugăriei? Faptul că se produce o ruptură prea mare între ce au trăit în lume şi ce întâlnesc în mănăstire?

Uneori îi sperie pe duhovnici (părintele râde). În sensul că au de-a face cu un material mai dificil de lucrat. Tocmai pentru că se impregnează în suflet ceva neconform cu Evanghelia. Primele impresii impregnate în copil sunt foarte puternice. Primele lucruri asimilate prind rădăcini. Şi dacă el nu este crescut în duhul Evangheliei, ci în spiritul Drepturilor omului, nu neapărat că ar fi ceva rău Drepturile omului, atunci el vine ca să-şi caute drepturile la mănăstire. Nu vine să ofere, nu vine să se jertfească, să se dăruiască. Nu vine format pentru ascultare. Şi e greu până când îşi înţelege aşezarea greşită a sufletului şi revine pe drumul cel sănătos.

Întreaga viaţă spirituală constă în a reînnoi trăirea directă a Botezului şi nu a adăuga ceva nou. Pentru ce luptăm totuşi? Pentru ce ne înfrânăm de la patimi şi pofte, la ce bun lupta aceasta îndârjită împotriva răului lui din noi? Oare vom izbândi cândva?

Înţeleg că întrebarea se leagă de faptul că mântuirea ne este dăruită şi atunci pentru ce mai luptăm. În Taina Botezului, viaţa nouă este sădită în noi cumva. Este sădită, sigur că este sădită în noi. Domnul ne-a spus-o limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3, 5). Este adevărat ce a spus Mântuitorul, dar noi ne luptăm, şi o să mă folosesc de acest cuvânt, dacă cineva s-a născut, nu înseamnă că e om matur. Un copil e un copil, are nevoie să treacă prin atâtea ca să ajungă la maturitate. Să se împlinească, să se dezvolte, potenţialul lui să devină actual, să actualizeze ceea ce a fost sădit în el. Într-un copil nu se schimbă nimic. Toate îi sunt date cumva copilului. Dar luptăm pentru că vrem să asimilăm ceea ce ne-a fost dăruit. Domnul ne-a dăruit totul.

Nu de mult a fost în vizită la noi în mănăstire IPS Serafim al Germaniei. Şi mi-a plăcut cum a surprins realitatea aceasta. Sunt antinomice cumva, paradoxale lucrurile în trăirea noastră creştină, ortodoxă. Trebuie luate împreună două afirmaţii care par că se exclud. „Totul este dar de la Dumnezeu“. Totul, absolut totul, este darul Lui. Dar împreună cu afirmaţia asta trebuie să o luăm şi pe cealaltă: „Dă sânge şi ia duh“. Dar totul este dar de la Dumnezeu.

Vorbiţi-ne despre Sfânta Liturghie. Liturghia este doar obligaţia religioasă de a merge şi a asista duminica la o slujbă de 2 ore? Ce trebuie să însemne pentru noi mersul la Liturghie? Cum să ne pregătim pentru Liturghie?

De sufletul meu s-a apropiat foarte mult modul acesta de a înţelege, de a exprima lucrurile în ce priveşte Liturghia. La Sfânta Liturghie este vorba de un schimb de vieţi. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră, cu micimile, cu păcatele, cu toate neputinţele ei. Iar Domnul ne dă în schimb viaţa Lui. Lucrurile sunt foarte frumos exprimate în dialogul pe care îl poartă preotul sau arhiereul cu diaconul împreună-slujitor înainte de binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie. Redau introducerea dialogului dintre cei doi în exprimarea veche, uşor arhaică. Diaconul spune: „Vremea a face a Domnului este. Binecuvintează părinte!“ sau „Vremea este a face Domnul“. Asta spune totul despre Sfânta Liturghie. Adică noi am făcut, am făcut Sfânta Proscomidie, am adus darurile de pâine şi de vin, le-am pregătit pentru sfinţire, am făcut Utrenia, a fost lucrarea noastră. De acum încolo vremea să lucreze a lui Dumnezeu este. Poate în celelalte rugăciuni, în rugăciunile noastre particulare şi în Laudele Bisericii este mai mult acţiunea noastră. Să explic altfel. Vedeţi, la Utrenie, partea principală a slujbei se săvârşeşte la strană. Şi asta cumva sugerează lucrarea noastră, mersul nostru către Dumnezeu. Dar în Sfânta Liturghie partea principală, esenţială a slujbei se desfăşoară în Sfântul Altar. De aceea se începe dialogul aşa: „Vremea de acum este să lucreze Dumnezeu“. În Sfânta Liturghie vine Dumnezeu către mine. Este mişcarea Lui către noi, oamenii. De aceea, zic cumva că aici este vorba de un schimb de vieţi. Noi, sub forma pâinii şi a vinului, oferim lui Dumnezeu viaţa noastră. Iar El ni le oferă apoi, după sfinţire, ca Trup şi Sânge al Lui. Atunci cum trebuie să participăm la Sfânta Liturghie sau cum trebuie să ne pregătim pentru ea e de la sine înţeles. Să trezim, să deşteptăm în noi conştiinţa aceasta a faptului că mergem să ne întâlnim cu Dumnezeu, nu că nu ne-am putea întâlni oriunde până la urmă cu El, dar Dumnezeu a ales modul acesta de a lucra în lume. Mergem să ne întâlnim cu El, să ne oferim viaţa Lui. Şi câtă dragoste punem noi în ceea ce oferim, uite, oferim pâine şi vin la Liturghie… dar sigur că nu darul material este esenţial, ci dispoziţia cu care oferim acest dar, adică partea asta spirituală, duhovnicească, încărcătura pe care o dăm acestui dar. Noi oferim lui Dumnezeu viaţa noastră simbolizată prin darurile de pâine şi vin, iar El se oferă pe Sine Însuşi, ne oferă viaţa Lui.

Cum putem spori iubirea pentru Dumnezeu?

Domnul Însuşi ne-o spune: „Cine mă iubeşte ascultă poruncile Mele. Acela este care Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele“. Silindu-ne să păzim porunca dumnezeiască. Nu putem să ne sporim iubirea faţă de Dumnezeu neglijând porunca dumnezeiască. Aşa putem să ne sporim iubirea. O scânteie de iubire avem. Scânteia aceea trebuie să o sporim. Adică aşa cum în foc, vezi, punem lemne, punem combustibil, îl alimentăm ca să ardă, la fel scânteia iubirii Lui în noi El Însuşi o aprinde. Dumnezeu Însuşi o aprinde. Dar ţine de noi apoi să facem ca acest foc al iubirii să nu se stingă. Şi modul, felul cum alimentăm, calea pentru a alimenta această iubire este silirea spre păzirea poruncilor dumnezeieşti.

Aţi vorbit mai devreme despre copil şi despre matur. Aş vrea să discutăm acum despre ora de religie şi despre importanţa predării ei la cei mici, în şcoală. Ştiţi că această problemă a statutului orei de religie este intens dezbătută acum în societatea românească.

Despre importanţa ei nici nu ar trebui să mai discutăm, pentru că este evidentă. Părinţii sunt de multe ori nepregătiţi să transmită copiilor cele legate de Dumnezeu, de Biserică. Ei înşişi crescuţi, formaţi în perioada regimului comunist nu cunosc foarte multe lucruri. De aceea pentru copii sunt vitale aceste ore de religie. Cu privire la cum să li se comunice copiilor cunoştinţe, învăţătura despre Dumnezeu, aici nu ştiu dacă sunt eu nimerit sau pot să spun anumite lucruri. Am mai discutat cu profesorii de religie şi mi-au spus de problemele cu care se confruntă. Mi se pare foarte important să înţelegi unde se află copilul. Adică să porneşti de la problemele care-l frământă pe el. De la lucrurile care pentru el sunt vii. Şi legat de asta cumva să-L comunici pe Hristos, pornind de la lucrurile care-l frământă pe el. Pentru că există şi riscul de a transmite nişte cunoştinţe seci, care nu au priză cu viaţa lui, cu problematica vieţii lui. Să mă explic puţin. Ştiu că într-o vreme părintele Andrei Kuraev a făcut nişte gesturi care i-au contrariat pe unii oameni. Între altele, faptul că participa la nişte concerte de muzică rock. Ei, la concertele de muzică rock, el a şi predicat. În momentul în care a fost luat la întrebări, părintele Andrei Kuraev a spus ceva ce mie mi s-a părut a fi un lucru cu miez. A spus aşa: „Mai întâi nu merg la orice fel de concert de muzică rock. Am legătură cu vedetele muzicii rock din Rusia, dar nu cu orice vedetă de muzică rock. Adică sunt prieten şi merg la concertele unor vedete de muzică rock la care am simţit că au un miez în mesajul lor. Spre exemplu, cântecele lor vorbesc despre lipsa de sens, absurdul vieţii de astăzi. Tinerii aceia au nişte căutări. Şi primul lucru pe care-l fac atunci când mă duc acolo nu este să le spun tinerilor: «Mergeţi la biserică, rugaţi-vă, spovediţi-vă!» Ci îi îndemn: «Luaţi în serios ceea ce spune tocmai, să zicem, idolul vostru, starul vostru». Pentru că sunt zeci de mii de tineri fani ai respectivei vedete de muzică rock. «Luaţi-l în serios. Nu participaţi doar la un concert unde aveţi parte de o muzică frumoasă şi de o atmosferă de destindere. Ci luaţi mesajul în serios». Pentru că, zice părintele Andrei Kuraev, intuiesc că, dacă vor lua în serios mesajul, firul, drumul pe care au pornit îi va duce până la urmă la Hristos, Calea şi sensul vieţii noastre. Ce mi s-a părut adevărat în ceea ce spune părintele Andrei Kuraev? Că e nevoie cumva să te cobori la nivelul de înţelegere al copilului, să vezi întâi ce-l preocupă pe el. Copiii, în general, au sclipirile şi intuiţiile lor, au problemele lor foarte vii. Tocmai de aceea ne surprind de multe ori. Pornind de la problemele lor, să găsim o cale de a-L comunica pe Hristos.