An omagial
Dăinuirea noastră pe acest pământ e legată de țăranul român

Dăinuirea noastră pe acest pământ e legată de țăranul român

În urmă cu aproape opt decenii, Academia Română își deschidea porțile pentru a-l onora cu laurii săi pe Liviu Rebreanu, romancierul care a lăsat posterității cea mai fidelă descriere a atmosferei satului românesc din primele decenii ale secolului XX și a oamenilor de aici, cu frământările, ambițiile, durerile și bucuriile lor. Discursul de recepție al scriitorului Liviu Rebreanu se încheie cu o mărturisire care îndeamnă la reflecție, dar care poate fi privită și ca un mesaj, peste timp, pentru cei de azi: „Suntem și vom fi întotdeauna neam de țărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne”.

Inspirata declarare de către Patriarhia Română a anului 2019 drept an omagial al satului românesc reprezintă o bună ocazie pentru societatea contemporană de a revizita o lume rămasă departe, de a se întoarce „ad fontes” la valorile, credințele strămoșești, de a le recupera și a le strânge într-un virtual tezaur al memoriei pentru a fi duse mai departe de către generațiile viitoare. Și pentru că există o colaborare adânc înrădăcinată în ultimii ani între cele două instituții fundamentale ale națiunii române: Biserica Ortodoxă și Academia Română, vom evoca în rândurile de mai jos contribuția membrilor Academiei la cunoașterea universului rural, a sufletului țărănesc pe care poeții și scriitorii l-au cântat în operele lor.

Aflată ca și Biserica în slujba poporului român, Academia Română a înțeles rolul fundamental al satului de păstrător al tradi­țiilor, al ființei naționale și modul cum acest univers rural a făcut ca ființa neamului român să înfrunte vicisitudinile timpului și să asigure continuitatea spiritului și sufletului nostru. Nu a fost o întâmplare că în fotoliile „nemu­ritorilor”, în primele decenii de existență au fost aleși și chemați să fie membri ai Academiei Române scriitori, poeți, sociologi care s-au aplecat asupra satului și frământărilor sale, având con­tribuții fundamentale la introducerea valorilor civili­zației românești în marea cultură.

Romanele Ion, Răscoala, nuvela Ciuleandra sunt, fără îndoială, piese clasice ale literaturii interbelice, dar și o veritabilă operă de „laudatio a satului românesc”, având ca autor pe scriitorul ardelean Liviu Rebreanu. Chiar dacă anul 1940 în plan politic a fost anul ruperii României Mari, în primele luni ale acestuia nimeni nu bănuia drama care avea să vină peste țară, lucrurile încă mai păstrau aparențele vieții liniștite, deși războiul bătea la ușă.

Așadar, Academia Română a organizat după o tradiție bine împământenită o ceremonie, în fond, un veritabil eveniment cultural, de primire în rândurile sale a marelui prozator Liviu Rebreanu. Conform uzanțelor, noul membru trebuia să rostească un discurs de recepție, iar răspunsul era dat de către un alt membru, în acest caz rolul i-a revenit lui Ion Petrovici.

Pentru România, „țăranul e începutul și sfârșitul”

Noul venit în prestigiosul for cultural al națiunii române, Liviu Rebreanu, și-a gândit discursul de recepție ca pe un corolar al activității sale scriitoricești, alegându-și o temă pe care o cu­noștea bine și care îi adusese consacrarea și gloria în epocă - țăranul român. De aceea, în mod firesc, el și-a intitulat discursul „Laudă Țăra­nului Român”. Academia Română avea în tradiția sa publicarea discursurilor și răspunsurilor la aceste discursuri de recepție, așa că nici cel rostit de Rebreanu nu a făcut excepție, iar acest fapt ne-a oferit nouă ocazia de a-l consulta și de a reda câteva dintre re­flecțiile romancierului despre sat, țăran și universul rural.

„Ales într-un loc nou creat și dorind să mă conformez uzului academic de-a elogia pe un înaintaș, mă văd silit să mă prezint cu unul de-afară, cu stră­moșul meu și al unora dintre d-voastră, într-un sens mai larg strămoșul tuturor: țăranul român... Mă simt destul de jenat că viu în fața d-voastră să laud tocmai pe cel mai umil Român, și-mi dau seama că fapta aceasta nu e prea abilă. Înaintașul cu care îndrăsnesc eu să mă înfățișez, e sărac și slab. Așa a fost totdeauna și așa va fi, probabil totdeauna... În vieața altor națiuni, țărănimea a putut avea, și a avut, un rol secundar, șters; pentru noi însă e izvorul românismului pur și etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. [...] Mulți învățați consideră nașterea și începuturile neamului românesc drept o enigmă sau un miracol, sau în sfârșit ceva inexplicabil prin obișnuitele metode istorice. Este, fără îndoială, o minune cum a rezistat și a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar țăranul român, existența lui permanentă pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta și altele care ne privesc. Țăranul e începutul și sfârșitul... țăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului na­țional...”

Academicianul Rebreanu: „Nădejdea țăranului e Dumnezeu!”

Din discursul lui Liviu Rebreanu nu putea lipsi nici evocarea satului, care pentru el este locul unde și-a zămislit neamul românesc existența, chiar dacă satul a trăit cumva pe lângă istorie și nu a lăsat documente care să ateste trecutul. „Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară?”, se întreabă retoric academicianul Rebreanu. Frapante sunt și concluziile despre limba română, care, zice scriitorul, e o limbă țărănească, iar „farmecul și expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost țăranul”, el s-a încăpă­țânat a vorbi numai românește.

Un alt sens al existenței țăra­nului român, în viziunea scriitorului, este cel al credinței acestuia în Dumnezeu: „Crești­nis­mul nostru, așa cum îl practică și-l trăiește țăranul, ascunde într-însul toate fazele și peripețiile istoriei poporului român, întocmai ca și limba românească. Nădejdea lui e Dumnezeu”, căci precum și-a păstrat limba așa a știut țăranul să-și păstreze nesmintit și credința.

Fin cunoscător al lumii sătești, al psihologiei țăranului, Rebreanu nu putea să nu atingă în discursul său și inegalitățile și disparitățile României interbelice: „Pe când țăranul român dă orașului tot, civilizația orășe­nească îi oferă numai sarcini și fraze goale... După o sută de ani de emancipare, devenit proprietar asupra totalității pământului cultivabil, țăranul român se află în aceeași mizerie morală și culturală, iar standardul lui de viață nu s-a îmbu­nătățit câtuși de puțin”, concluzionează oratorul. E în fond un reproș voalat la adresa clasei politice interbelice, care ar fi putut face mai mult pentru omul de la sat.

Ultima parte a expozeului este dedicată unei veritabile istorii a literaturii române din perspectiva reflectării țăranului, a lumii rurale în creațiile clasicilor români. Pentru romancier, țăranul nu poate fi consumator de literatură, ci numai subiect de literatură. În același timp, în cuvintele sale, Rebreanu îl elogiază pe Eminescu, cel care prin geniul său a integrat organic țăranul în literatură. „Prin Eminescu, țăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă... dinamismul eternului duh neaoș românesc. Colaborarea dintre Românul cel mai modest și poetul cel mai mare a fixat linia generală a origina­lității literare românești”, punctează prozatorul omagiul său pentru țăranul simbol peren al valorilor și credinței poporului român și cel mai mare poet al românilor.

Discursul lui Liviu Rebreanu este, fără îndoială, o pledoarie care își păstrează și acum valoarea și sensul. El ne oferă o posibilă soluție pentru multe dintre întrebările și neliniștile noastre: valorile tradiționale, credința ortodoxă, sufletul autentic pur și moral se află acolo unde neamul nostru s-a născut și a viețuit prin istorie - la sat.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!