Darurile Duhului Sfânt

În Simbolul de credinţă, Biserica Îl proclamă pe Duhul Sfânt „de viaţă făcătorul… prin care toate s-au făcut“. Cosmosul se iveşte la capătul mişcării de pogorâre a lui Dumnezeu, ca lucrare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Atunci, în prima zi a creaţiei, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor“, încălzind, precum pasărea ouăle, raţiunile seminale risipite în apele primordiale. Căldura iubirii lui Dumnezeu, transmisă de aripile Porumbiţei Duhului, a adus totul în existenţă. Omul însuşi, preotul şi coroana creaţiei, e ţărână însufleţită de suflarea Duhul lui Dumnezeu, şi doar prin această pneuma devine „suflet viu“, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“ Cel în Treime.

Părinţii răsăriteni au văzut în Duhul Sfânt principiul activ al oricărei lu­crări de zidire, rezidire şi sfin­ţi­re a lumii. Prin rugăciunea Îm­pă­rate ceresc, Duhul e chemat la începutul fiecărei slujbe or­to­doxe pentru a coborî veşnicia în timp, a înnoi şi sfinţi creaţia. Sfân­ta Liturghie, de pildă, în­ce­­pe cu Împărate ceresc şi cul­mi­nează în actul invocării Du­hu­lui pentru transfigurarea şi sfin­ţirea cinstitelor daruri şi a ce­lor prezenţi („Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste a­ceste daruri ce sunt puse înainte“ - din Rugăciunea Epi­cle­zei euharistice).

Chipul Duhului în sfinţi

Duhul Sfânt a oferit daruri co­mune întregii umanităţi, dar o­feră şi daruri specifice fiecărui om în parte. Darurile pe care Du­­hul le-a făcut omenirii în­tregi sunt universale, deosebite de darurile particulare sau spe­ci­fice, pe care Duhul le face fie­că­rei persoane la nivel indivi­du­­al. Darurile universale au fost date o dată pentru totdea­u­n­a în vederea mântuirii tuturor oa­menilor, pe când darurile per­sonale sunt făcute fiecărei per­soane în parte şi rămân a­su­­pra omului dacă conlucrează cu harul şi nu îngroapă talanţii pri­miţi, precum sluga leneşă.

Dacă Fiul e icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, Duhul nu-şi mai are chipul în altă per­soa­­nă divină. Deşi coboară în lu­me, Duhul lucrează tainic şi dis­cret, descoperindu-se în da­ru­rile şi harismele Sale, dar mai cu sea­mă în „pleroma“ Bi­se­ricii, în sfinţii Săi. Chipul Du­hului nu mai este, aşadar, o per­soană di­vi­­nă, ci persoana u­ma­nă transfi­gu­rată şi îndum­neze­ită.

Cincizecimea descoperă şi ne dă­ruieşte plenar şi lucrător Sfân­ta Treime. Prin Pogorârea Du­hului Sfânt, Biserica se um­ple de Treime. În tradiţia litur­gi­că a Bisericii Ruse, în Dumi­ni­ca Rusaliilor se celebrează de fapt sărbătoarea Sfintei Treimi şi abia în ziua următoare, în „lu­nea Sfântului Duh“, e săr­bă­to­rită Pogorârea Sa. Prin Po­go­râ­rea Duhului Sfânt comuniu­nea trinitară se extinde în via­ţa Bisericii pentru ca oamenii să participe la viaţa de comu­niu­­ne veşnică a Sfintei Treimi (In. 17, 21).

Prin Duhul, omul Îl desco­pe­ră şi Îl primeşte pe Dumnezeu de Tată: „Aţi primit Duhul în­fi­e­­rii, prin care strigăm: Avva! Pă­­rinte!“ (Rom. 8, 15-16). Tot prin Duhul Îl descoperim pe Iisus ca Domn: „Nimeni nu poa­te să zică: Domn este Iisus de­cât în Duhul Sfânt“ (I Cor. 12, 3).

Boris Bobrinskoy semna­lea­ză că Duhul e dăruit Bisericii nu doar de Tatăl şi de Fiul, ci, îm­părtăşind Bisericii darurile Sa­le, El o adapă chiar „cu Da­rul lui Dumnezeu care este El Însuşi“.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt intră în timp, ca Îm­pă­ră­ţie deschisă spre zări cereşti, Bi­serica. Astfel, Biserica însăşi e darul Duhului, căci ea Îl găz­du­ieşte atât ca Dar, cât şi ca Dă­­ruitor. Biserica e darul Du­hu­lui Sfânt, ca apoi Duhul să fie darul Bisericii. În opinia Sfân­tului Irineu de Lyon, „a­co­lo unde este Biserica este şi Du­hul lui Dumnezeu şi acolo unde es­te Duhul lui Dumnezeu este Bi­serica şi tot harul Său“. A­ceas­ta înseamnă că Biserica e da­rul prezenţei Duhului şi a în­tre­gii Treimi. Ea e toposul prin ex­celenţă al prezenţei şi lu­cră­rii Duhului ca Duh al comuniunii. Ie­rarhia şi sinoadele Biseri­cii sunt şi ele daruri ale Du­hu­lui.

Tot în Biserică sunt re­văr­sa­te, pentru „tot omul ce vine în lume“, şi alte daruri sfin­te: Sfân­ta Scriptură şi Sfânta Tra­di­ţie, Sfintele Taine şi ierurgii­le, ca mijloace de luminare şi sfin­ţire a creştinilor. De n-ar fi gră­it Duhul prin prooroci, iar mai apoi prin Apostoli, n-ar fi e­­xistat Scripturile. Iar Sfânta Tra­diţie nu e altceva, după a­fir­maţia părintelui Stăniloae, de­cât „viaţa Duhului în Bi­se­ri­că şi viaţa Bisericii în Duhul Sfânt“. Tainele şi Ierurgiile sunt mijloace de transmitere a ha­rului Duhului Sfânt în vede­rea curăţirii şi sfinţirii celor cre­dincioşi şi a cosmosului în­treg. Ele sunt indispensabile mân­tuirii ca harul însuşi.

Referindu-se la darurile Du­hu­lui, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie a sa la Ru­salii: „Te întreb, care bu­nă­ta­te din cele ce alcătuiesc mân­tu­­irea noastră nu s-a înfăptuit prin Duhul Sfânt? Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemaţi la libertate, am fost urcaţi la înfiere, am fost plăs­muiţi din nou, de sus, ca să spun aşa, şi am lepădat povara grea şi urât mirositoare a pă­ca­te­lor. Prin Duhul Sfânt avem so­boare de preoţi, avem cete de în­văţători. Din izvorul acesta a­vem şi darurile descoperirilor şi harul vindecărilor. De aici îşi au obârşia şi toate celelalte cu câ­te se împodobeşte biserica“.

Duhul în darurile, roadele şi harismele Sale

Darurile nenumărate şi di­ver­se ale Duhului Sfânt sunt în­florirea harului divin în suflet, împroprierea şi personali­za­rea lui în cel ce crede lu­cră­tor. Darurile Duhului sunt, prin urmare, roadele cola­bo­ră­rii concrete a omului cu harul di­vin, talanţii înmulţiţi în ar­şi­ţa şi sudoarea zilei. Aceste da­ruri sunt primite prin Taina Mi­rungerii, Taina pecetluirii cu Du­hul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vor­beş­te despre şapte daruri ale Du­hului. Luându-le din Dom­nul Hristos („din al Meu va lua“), Duhul le sădeşte în suflete: „Şi Se va odihni peste El Du­hul lui Dumnezeu, duhul în­ţe­­lepciunii şi al înţelegerii, du­hul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul te­me­rii de Dumnezeu“. După Sfân­tul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tă­riei începem lucrarea vir­tu­ţi­lor. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Oamenii se împărtăşesc în via­ţa lor duhovnicească de da­ru­rile Duhului în măsura capa­ci­tăţii lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în po­tenţă, talant îngropat în ţa­ri­na sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Dom­nului.

Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lu­crarea de sfinţire a omului, sunt enumerate de Sfântul A­pos­tol Pavel: „Iar roada Du­hu­lui este dragostea, bucuria, p­a­cea, îndelungă-răbdarea, bu­nă­­tatea, facerea de bine, cre­din­ţa, blândeţea, înfrânarea, cu­răţia“ (Gal. 5, 22).

Darurile cu totul speciale, pe ca­re Dumnezeu le-a dat unor creş­tini, mai ales la începutul Bi­sericii, pentru naşterea, răs­pân­direa şi consolidarea ei sunt nu­mite harisme (facerea de minuni, proorocia, apostolia etc. - cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni ce izbeau ochiul şi zgu­duiau sufletul, harismaticii a­veau rolul, aproape constrân­gă­tor, de a aduce pe cei ce nu cre­deau la credinţă. Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea lim­bilor) au încetat pentru că şi-au atins scopul pentru care au fost date.

În sufletele curate şi sfinte nu găzduiesc doar darurile ce­reşti, ci Dăruitorul Însuşi, Prea­sfânta Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a lo­cui El Însuşi în ele. Cum El nu vrea din ale noastre, ci pe noi, nu ne dăruieşte din ale Sa­le, ci ni se dăruieşte El Însuşi, ca „Cel ce Se împarte şi nu Se des­parte, Cel ce Se mănâncă pu­ruri şi niciodată nu Se sfâr­şeş­te şi pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte“.